La un moment dat, prin 2005/2006, am împărţit secţiunea „invitat” din www.egophobia.ro cu mai mulţi scriitori. Acum, la 5 ani de la primul număr al revistei virtuale (al cărei redactor „fondator” am fost în 2004, după tabăra de poezie „Prometheus”), am răspuns la câteva întrebări-tip adresate tuturor invitaţilor din cei 5 ani. Mă puteţi citi aici. În plus, găsiţi în numărul 23 majoritatea semnalelor de pe bloguri despre Constantin Virgil Bănescu…
O altă cronică la „Stările intense“, de Irina-Roxana Georgescu
Intensiv şi extensiv: soft şi hard
(sursa: revista „Cultura”, nr. 34 / 27 august 2009)
„Starile intense“ ale Oanei Catalina Ninu au o concentratie puternica de imagini. Asteptam de multa vreme texte translucide care sa prinda stari pure si impure, si nu descrieri de stari. De la „Mandala“, volum aparut in 2005 la Editura Vinea, constiinta poetica s-a cristalizat treptat, a renuntat la efecte de stil, pentru a surprinde dinamica gestului si coocurenta mortii si a vietii. M-a mirat sa aflu in acest volum de poezie tensiunea maxima a purului si a impurului, in doze excesive, pâna la limita la care acestea sa se neutralizeze.
Compozitia lor se ascute pe pielea textelor: piele chitinoasa, ingramadita in pagina, strâmbata pervers si siluita sa vada totul, sa urle si sa se sfâsie neincetat. Mai-mult-decât-limbaj, suportul textelor devine reziduu. Exuvial, textul se contorsioneaza si sufera de unul singur. Lipsa de mila in fata unor astfel de imagini sta in atotputernicia cuvântului. De cele mai multe ori, aceasta reclama imagini vitriolice: „si toate gesturile noastre semnificative/ cu violenta lor inutila de a umple golurile/ si degetele incovrigate retragându-se in tremur de pe balustrada/ si picioarele nebune târându-se in nestire sub masini/ si eu si tu dezlipindu-ne mâinile false si reci// s…t mai avem timp nu trebuie sa disperam mai avem timp sa ne dezosam sufletele“ („tuturor ne este dor de câte cineva“).
Testarea corpului
De la degradarea trupului si anularea mortii prin tratarea ei ca vehicul temporar spre „dincolo“ – fie ca acest dincolo este chiar metamorfoza lenta a trupului-obiect, fie ca este o simpla forma de pervertire a limbajului – pâna la dedublarea inerta, poeziile sunt sulfuroase, acide, indecise: „gesturile noastre se pliaza peste carnea noastra/ gesturile noastre se formeaza in tuburi si canale de scurgere“ („cum in acelasi timp“). Deja se face frig. Incet, incet, se lateste o distanta de gheata, ca o burta care nu poate fi sparta. In consecinta, suferinta trebuie intretinuta, pacatele trebuie ispasite, mai ales pentru ca „sentimentul ca ne-am trait viata ne apasa ca o perna imensa peste fata“ („tuturor ne este dor de câte cineva“).
O prima dimensiune ar fi testarea corpului, cautarea indecisa a limitelor acestuia, prin texte hibride, pseudofictiuni ori false marturisiri practicate de Marie Redonnet sau de Catherine Millet. Singura certitudine este pedepsirea trupului: „dependentele noastre traite pâna la autodistrugere“ („work & travel“). La orice pas, intâlnim trupuri in suferinta, linsate, gârbovite, eviscerate, lacerate, pentru care atingerile sunt promisiuni de durere: „dragostea noastra n-ar fi decât imbratisarea strâmba/ a doi handicapati/ asteptând ultimul autobuz/ in ploaie“ („te recunosc, esti la fel“). Identitatea corpurilor si dificultatea regasirii lor este stereotipizata: „dincolo nu ne tinem de mâna/ pentru ca reclamele si fotografiile o fac in locul nostru“ („soft“). Persoanele devin obiecte, existenta lor este pecetluita cu suferinta acuta, surda a clipei. Nimic nu este mai staruitor ca durerea incandescenta; agresivitatea lui aici si acum intra cu bocancii in text, doar singuratatea in doi sau in mai multi functioneaza pe paliere distincte: „ne strângem in brate unii pe altii/ atât de mult ne iubim/ ne simtim doar genunchii si burtile/ atât de mult ne iubim/ genunchii si burtile singure de oameni cu teste netede/ rotulele noastre se lipesc brusc/ usile ascensorului ti-au prins mâna/ ti-au smuls-o“ („cineva cu pumnii strânsi“). Nici macar somnul nu mai are efect terapeutic, odihnitor, ci antreneaza metafore ale lacerarii, cosmaresti: „somnul ca o foarfeca in dreptul ochilor“ („soft“). Linistea e la polul opus al fricii de singuratate, cu efecte dintre cele mai discordante, fiind si ea, la urma urmei, o forma de insingurare, de singularizare: „când linistea se scurge pe perna ca ultimul firicel de saliva// ma privesti cu pleoapele ochii se zbat sub pielitele transparente/ si stii bine ca/ atunci când plângem suntem cu mult mai frumosi“ („dormi chircit sub zeci de cearsafuri“).
Natura moare frumos
Tineretea fetelor din Bordeaux este la fel de trista ca trupul gata sa moara al batrânei care doarme pe gura calduta de canalizare: „o batrânica noaptea cuibaritã ca un câine/ pe capacul aburind al unei canalizari/ cartilagiile ei gelatinoase strângându-se lent pentru a permite/ chircirea ordonata a membrelor/ s…t pâna când corpul insusi/ ia forma perfecta a canalizarii/ in asa fel incât sa fie incalzit in mod uniform/ un corp perfect si plat“ („bucuresti“). Sunt foarte multe imagini care ultragiaza limitele sensibilitatii si ale esteticului; nici vorba de cuvinte frumoase sau de imagini ritmate. Realitatea e puhava, infectata ca un trup atins de septicemie. Nu sunt solutii pentru o astfel de realitate. Poate doar texte mai bune. A demasca lumea cu orice pret nu tine neaparat de poezie, cât mai degraba de o constiinta frustrata, care se aduna din cuvinte luate de-a valma, din membre contorsionate, din intâlniri si din gesturi. Nu vreau o poezie septica. Insa dezgustul, chiar ca forma estetica, nu tine de registrul puritatii estetice. Poezia Oanei Ninu este inca in starea fetala, hranind insa un fetus care se contrage din vraful de oase si membre pliate, din plagi si fracturi suprapuse: „un baiat in blugi urca la prima statie/ s…t/ i se vad coastele/ merge incet si inima ii pulseaza in stomac/ aproape ca i se vad intestinele/ pielea i se contorsioneaza si se muleaza pe un fel de pumn interior“ („decembrie in metrou“). La limita cu absurdul, numai „strazile din bordeaux sunt curate si cochete/ strazile din bordeaux sunt pline de oameni curati si cocheti“ („bordeaux“), pentru ca stranietatea acelui dincolo rezida in lucruri mecanice, iar miscarile fixe ale fiintelor sunt reduse la machiajuri stridente, la contururi lascive sau straturi de piele inghiontite in text: „papusile tale au fost toate niste curve/ acum sunt fardate strident/ cu un strat de praf“ („stai intr-o camera plina de cuie“). Viata trece la subsolul textului, isi pierde din resursele initiale, care o diferentiau net de obiecte. Acum, umanitatea este reziduala si frusta. Golul devine stare. Aceeasi teama de abjectie – cu o chiar mai mare cautare – o regasim la Miruna Vlada, insa textele Oanei Ninu sunt mult mai rafinate vizual, mult mai atent lucrate. Scabrosul este tensionant, dar pâna la urma, numai natura moare frumos. Corpul este mutilat, se descompune sub privirile noastre, se scurge, se usuca si devine friabil. Plasticitatea miscarilor este una dintre inventiile „Starilor“. Dar resursele textelor saracesc imediat. Dincolo de corp, pare sa nu existe nimic.
Stari „grele“
Inchiderea textului prin revenirea obsesiva la metaforele continutului – pielea, sângele, saliva, oasele care se frâng sub greutatea gesturilor, trupul – functioneaza ca palimpsest. Scrierea si rescrierea textelor scrijilesc memoria involuntara a poetei; de aici, suferinta surda a versurilor, moartea lenta a timpului si a trupului, amestecul indecis de murdarie si de puritate, de sfâsiere si comutare a pedepsei: „papusile tale au imbatrânit/ si ascutitul cutitelor este atât de aproape/ la fel de aproape ca imaginea unui pantofior roz desperecheat// in locul lor/ oameni arici cu pielea moale pe burta/ si incercarea disperata de a mângâia in permanenta ceva“ („stai intr-o camera plina cu cuie“). Fragezirea carnii inseamna revenirea la starile intense ale corpului precar. La fel, si imbatrânirea lui prematura. Textele Oanei Ninu sunt viscerale si imobile, dar imobilitatea lor casca falii uriase intre intentie si stil, risipindu-si vitalitatea in prea multe imagini. „Starile“ te forteaza sa vezi, dar nu-ti induc nicio stare; paradoxal, oricât de puternice vizual, nu au nicio semnificatie poetica. Poemele nu mai pot fi salvate, odata uniformizate. Ca exercitiu, starile Oanei Catalina Ninu sunt induse. Dar intensitatea lor paleste odata cu obosirea privirii. Textul se stranguleaza in punctele in care ar trebui sa se regenereze. Din nefericire, „Starile“ sunt strivite chiar de greutatea proiectului lor.
Celebrul animal supravegheat de el însuşi
O recenzie la romanul lui Cătălin Lazurca, publicată în suplimentul „Celebrul animal”, din numărul 489 / 27.08.2009 al revistei Observator cultural.
Cea mai creativă mişcare literară de după 2000. A pus în mişcare o revistă (Ca şi cum), o editură (Hartmann), un post de radio (Plictisitor) şi o colecţie de tricouri. Povestea Celebrului Animal spusă chiar de cei care au inventat-o şi au lipit-o pe străzile Aradului face obiectul acestui supliment.
Mai multe detalii, în cele 8 pagini ale suplimentului.
stările cotidiene (2)
În metrou, fata de lângă mine se foia foarte mult pe scaun. Aşa aveam impresia. De fapt, îşi mişca mâna. La o privire atentă, observai că-şi mişca doar degetul arătător de la mâna dreaptă. Am întors capul şi am văzut un minuscul obiect bizar: un fel de degetar croşetat acoperea arătătorul, un fel de dantelă mai solidă, albă şi cu găuri, care stătea ca o „mânuşă de deget”. Ei bine, fata de lângă mine îşi plimba degetul îmbrăcat cu această hăinuţă festivă de-a lungul buzelor, de la dreapta la stânga şi de la stânga la dreapta. De nenumărate ori. Am încercat să-mi imaginez utilitatea acestei bizarerii. Ar fi putut acoperi o tăietură sau chiar un plasture sub care să fie o băşică. Dar nu părea să fie altceva pe sub minuscula mânuşă. Ar fi putut fi un straniu obiect de protecţie împotriva microbilor, ceva igienist. Dar atunci de ce şi-l lipea de buze? Ar fi putut fi un fetiş, un tic nervos, un personaj al unui teatru de păpuşi „pe degete”, un obicei care să înlocuiască o altă deprindere a mâinilor. Ar fi putut fi, în definitiv, un obiect estetic, o preţiozitate, un accesoriu şic. Vă asigur că fata purta doar unul, poate că dacă toate zece degetele s-ar fi îmbrăcat în dantelă croşetată ar fi lansat o adevărată modă.
stările cotidiene (1)
Un bloc cu o curte interioară între două scări. Jos, un tomberon care dă pe dinafară. Ferestrele tuturor apartamentelor, mai exact cele de la baie şi de la bucătărie dau în curtea interioară. Traseul oricărui obiect aruncat la gunoi durează câteva secunde, iar toate curbele se aud. De fapt, totul se aude. Undeva, la un etaj superior, o soacră îşi dădăceşte nora. Cineva sparge o farfurie. Sau poate o cană. Un geam cu obloane de lemn pline de pânze de păianjen. Nicio mişcare de trei luni încoace. Sau poate de mai mult timp. În diagonală, o ditamai fereastra de baie cu lumina aprinsă. În fiecare seară, în fiecare noapte, lumina este aprinsă. Geamul deschis. Se întrevede perdeaua de plastic şifonat a unui duş. Şi un creştet care îşi face de lucru. Uneori imobil. Cineva stă în baie. Ore în şir. Toată seara. Toată noaptea. În fiecare seară. În fiecare noapte. Totul se vede. Sau se întrevede. Unii şi-au zidit ferestrele de la baie. Alţii au lăsat doar un geamlâc, cât mai sus. Alţii şi-au tras perdele şi draperii, şi-au lipit autocolante, şi-au pus termopane fumurii, au stins luminile, au acoperit cât mai mult. Dar se ştie când se face baie, când se trage apa la WC, când cineva se spală pe mâini sau pe dinţi, când se pune în funcţiune maşina de spălat. Când se găteşte, ce se găteşte. Dacă se mănâncă ciorbă sau tocană, cu lingura sau cu furculiţa. Dacă cineva bate carne. Dacă cineva îşi bate copilul. Dacă respectivul copil bate mingea în casă. Dacă ai musafiri la cină şi câţi. Dacă ştii să cânţi sau falsezi. Dacă asculţi manele sau rock. Dacă eşti singur sau cu cineva. În scara blocului, seara, pute a gunoi. E singurul lucru care nu se simte la etajul 5.
Ce s-a mai întâmplat
O fotografie destul de bizară făcută de Iulia Stoian (sau, cel puţin, mi se pare mie bizară, în sensul că nu mă prea recunosc). Dar intraţi pe www.iuliastoian.ro şi veţi găsi o groază de fotografii foarte artistice acolo. Nu vă spun decât nişte titluri de grupaje: „Îngerii au sex”, „Nu, tu nu eşti un lord”, „Moartea lui Rico”, „Eye contact”, „Mehmezii”.
După cum probabil aţi observat, am adăugat aici în dreapta şi rubrica de RSS prin Google Reader, acum puteţi vedea ce mai citesc de pe alte bloguri/site-uri. Şi chiar dacă nu scriu în fiecare zi pe blog, cu siguranţă voi recomanda (aproape) zilnic câte ceva de citit de prin alte părţi.
Sunt din nou la Constanţa, mâine iar la Bucureşti şi de săptămâna viitoare sper să reuşesc să inaugurez un fel de rubrică pe blog. Încă nu vă spun despre ce este vorba, că am mai multe posibile idei.
Constantin Virgil Bănescu (1982-2009)
Cred că îl ştiam din 2000, dintr-o tabără de poezie la Poiana Pinului. Nu am făcut cunoştinţă atunci. Ştiam doar că la 17-18 ani deja câştigase premii de literatură şi participase la festivaluri în Germania. Printre noi cei de atunci, era un fenomen. Printre noi, cei de acum, continuă să fie un fenomen, dar de astă dată unul tragic.
M-a abordat prin iarna anului 2006-2007 pe messenger. Eram în Franţa şi am schimbat câteva cuvinte. Mi-a trimis volumul lui proaspăt apărut la vremea aceea („acelaşi cer ce nu e”, Vinea, 2006) prin mail.
Ultima dată l-am văzut la Colocviul Tinerilor Scriitori de la Alba-Iulia. Era, în cea mai mare parte a timpului, într-o lume numai a lui. Şi poemul pe care l-a citit atunci se dovedeşte, acum, aproape apocaliptic: „vară de sfârşit de vară”…
Marele Lac
în acea seară
toate trupurile s-au învăluit
într-o imagine fără nici un fel de sunet
şi s-au ridicat
cu mult deasupra ferestrelor
şi tavanului
şi s-au dus care încotro
pe mine
trupul meu m-a adus din nou
pe malul Marelui Lac
eu aici voi rămâne
pentru că aici e răcoare
şi pentru că aici
limba pe care încă o mai vorbim
ne şopteşte
cu glasul limbii pe care încă o mai vorbim
(poem din volumul „acelaşi cer ce nu e”, Vinea, 2006)
Tatiana Stepa
Şi pentru că nu am putut alege o singură piesă, am ales două…
Ritmurile necesare
Fotografia asta este, bineînţeles, de la San Sebastian, din octombrie 2006.
Dar mâine plec din Bucureşti, plec acasă, plec la mare, plec…
Am nevoie de plecări mai lungi de câteva zile.
Un lucru este sigur: dintotdeauna am urât vara 😀
Un fel de relatare subiectivă
Nu ştiu să povestesc frumos, poate din cauza asta nu am prea scris articole şi aproape niciodată proză (excepţie o chestie prozaică în 2005, pentru revista „Vatra”, un fel de răspuns literar – şi obligatoriu în „proză” – pe tema „de ce iubim bărbaţii”). Dar vreau să notez aici ceva despre Bistriţa, pentru că încă nu m-am trezit cu totul… Miercuri după muncă am ieşit în oraş cu colegii de serviciu, apoi din Pyrania am fugit direct la gară, la 21:33 aveam tren, în acelaşi compartiment cu Cristi, Nicu, Doina Ioanid, Silvia Dumitrache şi Cezar Gheorghe. Nu am putut dormi aproape deloc. De fapt până pe la 3 dimineaţa nu i-am lăsat nici pe ceilalţi să doarmă şi am tot povestit şi jucat un fel de jocuri, un fel de „literatură”. La 7 şi ceva dimineaţa, Marin şi Dan îşi băuseră deja primele cafele şi ne aşteptau pe peron. La hotel am mai stat la o cafea. Am încercat să dormim, dar nu am putut închide ochii mai mult de o oră. Apoi am mers la masă. Apoi a început programul şi de aici încolo s-au cam amestecat lucrurile, adică nu mai sunt foarte sigură de cronologia evenimentelor. Flashuri: tricourile cu „poezia e la Bistriţa” în Class Cafe, aglomeraţie mare şi o căldură insuportabilă. Oameni care veneau din toate părţile. Afişe, reviste, fluturaşi. Expoziţia de după-amiază a lui Eugen Vuţescu – „Destrupări”, la care eram foarte ameţită (oboseală, căldură) dar am reţinut obsesia corpului, subiect care m-a preocupat îndelung şi care pare să mă mai lovească din când în când. Apoi Sinagoga, o locaţie aproape fabuloasă, în care m-am cam rupt de tot ce putea fi afară. Senzaţia aia că nu poţi să te gândeşti la ceva foarte concret, pentru că eşti prins undeva într-un fel de curbă concavă a timpului şi încerci doar să te relaxezi şi să laşi lucrurile să vină spre tine, pentru că tu nu trebuie să faci nimic, poate doar să citeşti câteva texte, dar şi lucrul ăsta îl faci ca şi cum ar fi cel mai firesc lucru posibil. A fost şi multă muzică, poate şi de aici aerul halucinatoriu. Şi, culmea, nu „genul” meu de muzică, ci pur şi simplu nişte ritmuri sau nişte voci care au punctat, cu o potrivire aproape bizară, lecturile literare. Multă cafea bună la Bistriţa, la toate terasele (aleatorii) la care am stat. Au mai fost mesele prelungite (ca de obicei), dar mult mai animate de râsete generalizate şi contagioase. Un târg de sâmbătă dimineaţa cu timbre, monede şi cărţi poştale din vremuri de mult apuse. Traversarea parcului şi excursul la stadion, mai exact pe lângă stadion, pentru că nu ne-au lăsat să intrăm. Muzeul de Artă Comparată din Sângeorz-Băi, un spaţiu într-adevăr uluitor. Au mai fost poveştile şi discuţiile, cărţile şi dvd-urile, căldura şi proiectele, liniştea oraşului şi „micile disperări” de plecare. Am plecat cu un tren din care doar compartimentul 6 nu avea lumină. Ne-am întors cu acelaşi tren, în acelaşi compartiment 6, dar vagonul era unul de personal, cu 8 locuri, bancheta ruptă şi miasme ameţitoare. Între cele două compartimente, s-au întins aproape 4 zile foarte speciale. Şi din cele 4 zile, aş alege-o, în mod subiectiv (şi fără explicaţii), pe cea de sâmbătă…
mandala 