Oana Ninu – falia

falia 

suntem tineri cosmine şi tinereţea asta ne sugrumă cu

disperarea şarpelui căscându-şi avid gura

cu prada înţepenită între vertebre

suntem tineri şi nu mai trebuie decât să mărturisim să ne descleştăm dinţii

vom mărturisi totul totul visele noastre bolile urmele de pe trupuri

iubirile crestate cu cioburi pe cornee sinceritatea este boala secolului

cu sinceritatea asta ca un magiun tu îmi mânjeşti mâinile 

mâinile mele negre cu vene proeminente cu zgârciuri subţiri

mâinile mele ling fierul schelelor abandonate ochii sunt insensibili la praful gros

aşezat şerpeşte pe suflete dar mâinile mele mâinile mele plâng în hohote

în fiecare dimineaţă mă-ntreb de ce trebuie să ne-ngrămădim cu toţii în viaţa asta

ca-ntr-un vagin contractat

dintr-un moment într-altul cineva cu zale de paiete ne va ciupi

şi nu e un vis nu e un vis al cuticulelor noastre râncede smulse cu forcepsul

nici măcar hainele largi pământii nu ne mai pot disimula tremurul

fixitatea privirii e indiciul clar al unei boli psihice oarecare

cu care nici măcar nu ne mai este ruşine

domniţă, suntem inacceptabili social

la nouăsprezece ani nimeni nu-ţi crede ratarea

la nouăsprezece ani nimeni nu-ţi controlează mâinile de băşici de la scris

la nouăsprezece ani nimeni… 

pe aleea din faţa cazinoului pietrele mozaicate îmi par nesfârşit de lungi

(pietre funerare pesemne)

apa asta sărată e un zid dincolo de el fericirea cu solzi de şarpe

(poem din volumul Mandala)

 

 

Oana Ninu – Luciditatea

    luciditatea

 luciditatea asta cronică stă încolăcită pe mine ca o crustă de carne

pe întuneric scrijelesc pe dinăuntru o mandală fără centru

şi mă simt ca-n pojghiţa apoasă dintre pui şi coaja de ou 

un peşte imens îmi intră pe sub mânecă până la umăr

mi se lipeşte de piele îşi umflă şi îşi dezumflă succesiv branhiile

un peşte imens cu ochii roşii bulbucaţi tremură pe mâna mea

tremură întrerupt precum carioca unui schizofrenic

în curte femeia stearpă se rostogoleşte goală sub măr 

trăiesc într-un creier ca o spiră neagră

mă ghemuiesc aici ca un fetus în borcan 

din când în când ciocurile reci ale puilor ciugulindu-se pe spate

unul pe altul până la sânge şi loviturile tot mai dese

spintecându-mi ţeasta 

cu greu răzbat până la mine urletele voastre

reproşurile voastre că nu trăiesc ceea ce scriu

cu paşi imprevizibili vine pe la spate o călugăriţă tânără

cu mătăniile atârnând între sâni

o călugăriţă tânără îmi taie brusc     

părul                  

7 ian. 2005

poem din volumul Mandala

Oana Ninu – Cum ne distrugem

cum ne distrugem noi tinereţea

cum ne încăpăţânăm noi să ţinem ochii laaarg deschişi

în potopul ăsta de lăcuste şi praf în tăcerea asta jupuită care

nu ne va duce nicăieri

cu ochii laaarg deschişi ca-ntr-un dans în care ne rotim delirând

fără să ne dezlipim părţile inghinale cu o maximă precizie a mişcărilor

scuturându-ne scheletul din încheieturi

ca-ntr-un scaun cu rotile înţepenit în zăpada de jumătate de metru

când e atât de uşor atât de uşor să vezi lucrurile printr-un ecran de apă

lucrurile simple palpabile obiectele contondente

contururile lor ni se mişcă sacadat pe sub piele

 .

cum ne distrugem noi tinereţea

cum desenăm noi infinite cercuri concentrice pe cearşaf – cu foarfeca!

în ritmul ţipetelor mulate pe zăbrelele patului

din depresia asta ştim bine că nu se poate ieşi

din copacul ăsta noduros cu cuţite în loc de crengi nu se mai poate coborî

noi suntem melcii dezghiocaţi de cochilii

târându-ne pe ciment pe gheaţă pe vomă întărită

într-o iarnă câinească încovrigată strâmb pe canalizare

neonul se aprinde se stinge ne târâm prin tuburi uleioase de plastic

ţevile pulsânde toropeala asta scurgându-ni-se prin braţe

neonul cu lumină gălbuie pâlpâind pe coridoarele minţilor noastre metalizate

şi oamenii râzând prosteşte în jur

 poem din Mandala

Blog la WordPress.com.

SUS ↑