Aproape 2 ani

Pe 7 iulie se împlinesc 2 ani de când am început blogul, aşa că m-am gândit să îi schimb puţin aspectul. Sper să vă placă. Şi oricum o să mai retuşez pe ici pe colo.

De curând, mai exact în numărul din luna iunie al revistei „Cuvântul”, mi-a apărut un articol despre „generaţia 2000”:  Ce e cu generatia 2000 si ce (mai) caut eu aici?

Tot în „Cuvântul” mai puteţi citi şi un dosar despre Colocviul Tinerilor Scriitori – ediţia de la Alba Iulia (2009).

Mai jos, că tot e vară, o fotografie de la Oceanul Atlantic şi dunele de la Arcachon (martie 2007)

atlantic

@ foto: un cristian

o cronică a blogului, partea a II-a (Observator cultural, nr. 134, 27 septembrie – 3 octombrie 2007)

IMAGINI  VIRTUALE. Mandala virtualitatii (II) 

 

Lucia Simona Dinescu

 

Gasim pe blogul Oanei Catalina Ninu poeme ale unor suplicii parca operate cu tandretea unui bici de catifea la capatul caruia sint infipte inele pagine si lanturi luxoase, accesorii „la moda“ in imaginarul torturii lecturale. Poezia aceasta isi biciuieste cititorii cu ornamente carora li se atribuie senzualitatea unor tepi, intr-un fel de masaj textual cu zimti si spini, cu pietre rare, dar colturoase, tamaduitoare si simultan insuportabile pentru simturile comune.

Cu delicatete si deopotriva cu primitivitate viscerala, erotica si mistica sint deghizate in carnalitatea excesiva a versurilor, creind fiziologia razbunatoare a durerii liminare.

E o poezie a celui de-al treilea gen (nici masculin, nici feminin, nici falic, nici ginecologic), in care organismul este extrem de sexualizat, dar cu o sexualitate multipla, inconsistenta pe o directie determinata. Asadar, nici homo, nici hetero, ci mai degraba autoerotism ambiguu, situat la granitele regnurilor si speciilor. Niste fiinte transgenice populeaza aceasta lume cu identitati corozive. Poeta se revolta impotriva datului biologic, cu toate ca numai pe acest dat se bazeaza. Celalalt „dat“, cel construit in mod cultural, este prea voalat pentru a fi determinant. Evident, poeta se rupe de ideologia feminismului (nu mai insista pe ideea de diferenta si de incriminare a subjugarii, pe drepturi sociale etc.), ajungind direct intr-un stadiu de postfeminism, insa unul la fel de distructiv, fara minima incercare de a impaca contrariile si excesele. Autoarea, la mijlocul distantei dintre un macho si o amazoana, comunica frint, mai mult prin masti imbinate in singe si secretii, decit prin valuri initiatice de limbaj sau prin articulari rafinate de cuvinte. De altfel, se pare ca autoarea nici nu-si doreste deocamdata altceva decit autenticitatea unei senzorialitati damnate si a unei spiritualitati negative.

Modelul poetului blestemat, satanic se intoarce prin afisarea unei singuratati bolnavicioase in care eul emitator nu se complace, ci, dimpotriva, simti ca este fortat sa-si duca crucea pina la capat, sa se revolte si sa cada in permanenta.
Precum in filmul The Wall, un zid se stringe in jurul subiectivitatii poetei, sugrumind-o in loc sa o protejeze de exterior. Tehnici invazive, nu doar vizual-evocative sau vizionare, patrund in mintal si in corporal, iar insistenta trairii ne indica faptul ca acest „zid“ nu este unul metaforic, ci unul literal. Nu exista ideea de maternitate calda in aceasta poezie, nici cea de feminitate pozitiva. Dimpotriva, tot ce tine de feminin (mai ales organele sexuale) este demonizat, inclus intr-un regim nocturn, violentat, dar devenit artificios prin repetarea obsesiva. Multi tropi intervin in aceasta poezie, ca un fel de intoarcere vindicativa a figuralului, dupa „purificarea“ ostentativa a literaturii de figuri de stil. Biograficul si confesivul nu sint nude, ci au sens doar daca intra in lanturi stilistice grele. Unele imagini pot fi acceptate insa cu greu si nu scapa de teribilism. impanarea retorica dauneaza imaginarului oricum dificil de reprezentat pentru cititor. Sfisierea nu e cea launtrica, devenita deja cliseu, ci cea corporala (intelege si textuala), caci poezia inseamna la Oana Ninu in primul rind corp, apoi suflet sau spirit, in ciuda intentiei de incropire a unei mistici de tip „mandala“.

Astfel de poeme aspira la stergerea delimitarii dintre subiect si obiect, dintre interior si exterior si vor sa propuna un model esentializat al lumii plecind tocmai de la senzualismul necenzurat. Rezultatul e o poezie a scabrosului corporal care cauta mintuirea in mizerie si in metastazele bolilor, in cosmaresc si cadaveric. Poezia sa apeleaza la chirurgia estetica, dar nu pentru a se infrumuseta, ci pentru a invata sa suporte durerea si pentru a maltrata intreaga istorie (construita, deci artificial-ideologica) a frumusetii feminine. Poeta nu scrie doar o poezie a „bubelor“ corporale, in care abstractia si conceptualul nu incap, ci si o poezie a lepadarilor de sine si de altii. O poezie lucida pina la exacerbarea simturilor, fara nimic liric in ea, fara lungul sir al iluzionarilor si idealizarilor, cu teasta implintata in organic si efemer, ca un fel de romantism invers. Caci fruntea nu tinteste spre cer, ci spre uterul ultragiat, spre viscerele uneori suprarealiste, alteori expresioniste, caci „tavanul e intotdeauna foarte foarte sus“. Asa sa arate o „mandala“ astazi?

o cronică a blogului (în „Observator cultural”, nr 132, 13-19 septembrie 2007)

IMAGINI VIRTUALE. Mandala virtualitatii (I)

Lucia Simona DINESCU

observator.jpg

Blogul https://oananinu.wordpress.com (Mandala, apartinind de bloggame, proiectul blog de scriitor roman – un cristian) este facut integral din mistica poeziei si pentru mistica poeziei. Propria poezie a poetei, la mijlocul drumului dintre o voce violent-feminina si o voce grav-profetica, masculinizata prin mimarea traseului unei preotii. In timp ce Elena Vladareanu sau Ruxandra Novac cartografiaza visceralul cot la cot cu socialul, Oana Catalina Ninu e intr-un stadiu de corporal extins in literatura ca o proteza inca neasimilata. Autoproclamata „femeia foarfece“, nu are revolta Marianei Marin, nici exaltarea Rodicai Draghincescu, ci mai degraba bisturiul cvasisacerdotal al lui Adrian Urmanov. Ca un apendice, apar pe blog cronici despre volumul sau sau recenziile autoarei insesi la cartile altora si propriile raspunsuri la anchete si interviuri.

Printre multe texte-poeme sint presarate clipuri realizate in spatii publice, galagioase (poeta citeste ea insasi din Mandala in cluburi, pe holurile spitalului, pe malul marii, in masina, in trafic, in Grozavesti, la colocviul Tinerilor scriitori de la Cluj), dar si in spatiul camerei, construind o atmosfera intima, uneori cu obiecte care par a vorbi ele insele. Se pare ca autoarei ii place sa „pozeze“ in timp ce-si citeste, docil, poemele agresive si sa „priveasca“ reactiile cititorilor din spatiul virtual. E doar o presupunere insa, caci dincolo de intentia de promovare si de vizibilizare, ramine voluptatea etalarii propriei imagini.

E insa o contradictie intre imaginea video a poetei, fata „cuminte“, si „imaginea“ rea a personajului sau poetic. Nu stiu in ce masura incercarea de a transpune Mandala in spatiul virtual are un scop potrivit cu numele, altul decit cel al realizarii unui video-book, pornind de la textele tiparite. Este blogul Mandala o continuare a cartii, dovada ca autoarea „scrie“ inca la acest volum, ca nu se poate desprinde de experienta lui, cauta inca geometrizarea propriilor porniri dezmembrate si turbulente? Sau o simpla consemnare textuala si video, reportericeasca aproape, a cartii, a receptarii critice si a activitatii autoarei? Raspunsul imi pare a inclina spre prima varianta, caci sfortarea poetei e de a ordona lucrurile anarhice, gindurile haotice si simtirile dezarticulate inclusiv in spatiul virtualitatii.
Blogul preia din carte poezia cotidianului carnal, a simtului exacerbat, a organicului dureros, ulcerat chiar. Spiritualismul creatiei (si al carnii?) se refera la ideea de „esenta“. Mandala are insa, printre sensurile secundare, ideea de „saminta“ sau „sperma“, implicind un erotism primordial. E un punct de concentrare a energiilor si de emanare a tuturor formelor, dar si de durere ritualica, de torturi trupesti, la limita dintre placere si suferinta. Sa fie oare Mandala punctul final al pelerinajului poetei? Nicidecum.

Redactor la egophobia.ro, marti.ro, versus/versum si Pana mea, poeta a intrat in antologia generatiei 2000 alcatuita de Marin Mincu. Asemenea Mirunei Vlada, este tributara poeziei Angelei Marinescu. Scrie poeme cam neverosimile (ca traire) inainte de a implini 20 de ani, sarind in ochi filiera influentei feminine agresive a ultimilor ani (sublimate la poeta Limbajului disparitiei). Oricum, tinara poeta da semne de talent precoce in multe rinduri, uneori surprinzind printr-o maturitate poetica incredibila, de imprumut, dar adaptata la un fond latent. Dupa ce-si va fi filtrat experienta si temperamentul de inriuriri, va scrie cu siguranta si o poezie pe masura originalitatii sale. Deocamdata insa, aceasta poezie pare mai preocupata de obsesiile tematice (la un moment dat marturiseste ca la 17 ani avea depresii, ginduri sinucigase si frustrari – dar citi dintre adolescenti nu au astfel de „crize“?), in ciuda retorismului. A inceput sa scrie pentru a-si descoperi „centrul“, „mandala“ proprie, dar a izbutit sa faca acest lucru doar in privinta volumului. Fara aceste precizari biografice, poezia Oanei Ninu pare conventionala si exagerata, fara fundament autentic. Adolescenta rockerita, cu haine si unghii negre, si-a depasit „faza“ de agonie, devenind narcisista, cocheta si descoperind culorile, cerceii si colierele. Probabil ca de acum incolo va incepe sa scrie altfel, raminind totusi ea insasi!

Blog la WordPress.com.

SUS ↑