cum ne distrugem noi tinereţea
cum ne încăpăţânăm noi să ţinem ochii laaarg deschişi
în potopul ăsta de lăcuste şi praf în tăcerea asta jupuită care
nu ne va duce nicăieri
cu ochii laaarg deschişi ca-ntr-un dans în care ne rotim delirând
fără să ne dezlipim părţile inghinale cu o maximă precizie a mişcărilor
scuturându-ne scheletul din încheieturi
ca-ntr-un scaun cu rotile înţepenit în zăpada de jumătate de metru
când e atât de uşor atât de uşor să vezi lucrurile printr-un ecran de apă
lucrurile simple palpabile obiectele contondente
contururile lor ni se mişcă sacadat pe sub piele
.
cum ne distrugem noi tinereţea
cum desenăm noi infinite cercuri concentrice pe cearşaf – cu foarfeca!
în ritmul ţipetelor mulate pe zăbrelele patului
din depresia asta ştim bine că nu se poate ieşi
din copacul ăsta noduros cu cuţite în loc de crengi nu se mai poate coborî
noi suntem melcii dezghiocaţi de cochilii
târându-ne pe ciment pe gheaţă pe vomă întărită
într-o iarnă câinească încovrigată strâmb pe canalizare
neonul se aprinde se stinge ne târâm prin tuburi uleioase de plastic
ţevile pulsânde toropeala asta scurgându-ni-se prin braţe
neonul cu lumină gălbuie pâlpâind pe coridoarele minţilor noastre metalizate
şi oamenii râzând prosteşte în jur
poem din Mandala
mandala 