Intensiv şi extensiv: soft şi hard
(sursa: revista „Cultura”, nr. 34 / 27 august 2009)
„Starile intense“ ale Oanei Catalina Ninu au o concentratie puternica de imagini. Asteptam de multa vreme texte translucide care sa prinda stari pure si impure, si nu descrieri de stari. De la „Mandala“, volum aparut in 2005 la Editura Vinea, constiinta poetica s-a cristalizat treptat, a renuntat la efecte de stil, pentru a surprinde dinamica gestului si coocurenta mortii si a vietii. M-a mirat sa aflu in acest volum de poezie tensiunea maxima a purului si a impurului, in doze excesive, pâna la limita la care acestea sa se neutralizeze.
Compozitia lor se ascute pe pielea textelor: piele chitinoasa, ingramadita in pagina, strâmbata pervers si siluita sa vada totul, sa urle si sa se sfâsie neincetat. Mai-mult-decât-limbaj, suportul textelor devine reziduu. Exuvial, textul se contorsioneaza si sufera de unul singur. Lipsa de mila in fata unor astfel de imagini sta in atotputernicia cuvântului. De cele mai multe ori, aceasta reclama imagini vitriolice: „si toate gesturile noastre semnificative/ cu violenta lor inutila de a umple golurile/ si degetele incovrigate retragându-se in tremur de pe balustrada/ si picioarele nebune târându-se in nestire sub masini/ si eu si tu dezlipindu-ne mâinile false si reci// s…t mai avem timp nu trebuie sa disperam mai avem timp sa ne dezosam sufletele“ („tuturor ne este dor de câte cineva“).
Testarea corpului
De la degradarea trupului si anularea mortii prin tratarea ei ca vehicul temporar spre „dincolo“ – fie ca acest dincolo este chiar metamorfoza lenta a trupului-obiect, fie ca este o simpla forma de pervertire a limbajului – pâna la dedublarea inerta, poeziile sunt sulfuroase, acide, indecise: „gesturile noastre se pliaza peste carnea noastra/ gesturile noastre se formeaza in tuburi si canale de scurgere“ („cum in acelasi timp“). Deja se face frig. Incet, incet, se lateste o distanta de gheata, ca o burta care nu poate fi sparta. In consecinta, suferinta trebuie intretinuta, pacatele trebuie ispasite, mai ales pentru ca „sentimentul ca ne-am trait viata ne apasa ca o perna imensa peste fata“ („tuturor ne este dor de câte cineva“).
O prima dimensiune ar fi testarea corpului, cautarea indecisa a limitelor acestuia, prin texte hibride, pseudofictiuni ori false marturisiri practicate de Marie Redonnet sau de Catherine Millet. Singura certitudine este pedepsirea trupului: „dependentele noastre traite pâna la autodistrugere“ („work & travel“). La orice pas, intâlnim trupuri in suferinta, linsate, gârbovite, eviscerate, lacerate, pentru care atingerile sunt promisiuni de durere: „dragostea noastra n-ar fi decât imbratisarea strâmba/ a doi handicapati/ asteptând ultimul autobuz/ in ploaie“ („te recunosc, esti la fel“). Identitatea corpurilor si dificultatea regasirii lor este stereotipizata: „dincolo nu ne tinem de mâna/ pentru ca reclamele si fotografiile o fac in locul nostru“ („soft“). Persoanele devin obiecte, existenta lor este pecetluita cu suferinta acuta, surda a clipei. Nimic nu este mai staruitor ca durerea incandescenta; agresivitatea lui aici si acum intra cu bocancii in text, doar singuratatea in doi sau in mai multi functioneaza pe paliere distincte: „ne strângem in brate unii pe altii/ atât de mult ne iubim/ ne simtim doar genunchii si burtile/ atât de mult ne iubim/ genunchii si burtile singure de oameni cu teste netede/ rotulele noastre se lipesc brusc/ usile ascensorului ti-au prins mâna/ ti-au smuls-o“ („cineva cu pumnii strânsi“). Nici macar somnul nu mai are efect terapeutic, odihnitor, ci antreneaza metafore ale lacerarii, cosmaresti: „somnul ca o foarfeca in dreptul ochilor“ („soft“). Linistea e la polul opus al fricii de singuratate, cu efecte dintre cele mai discordante, fiind si ea, la urma urmei, o forma de insingurare, de singularizare: „când linistea se scurge pe perna ca ultimul firicel de saliva// ma privesti cu pleoapele ochii se zbat sub pielitele transparente/ si stii bine ca/ atunci când plângem suntem cu mult mai frumosi“ („dormi chircit sub zeci de cearsafuri“).
Natura moare frumos
Tineretea fetelor din Bordeaux este la fel de trista ca trupul gata sa moara al batrânei care doarme pe gura calduta de canalizare: „o batrânica noaptea cuibaritã ca un câine/ pe capacul aburind al unei canalizari/ cartilagiile ei gelatinoase strângându-se lent pentru a permite/ chircirea ordonata a membrelor/ s…t pâna când corpul insusi/ ia forma perfecta a canalizarii/ in asa fel incât sa fie incalzit in mod uniform/ un corp perfect si plat“ („bucuresti“). Sunt foarte multe imagini care ultragiaza limitele sensibilitatii si ale esteticului; nici vorba de cuvinte frumoase sau de imagini ritmate. Realitatea e puhava, infectata ca un trup atins de septicemie. Nu sunt solutii pentru o astfel de realitate. Poate doar texte mai bune. A demasca lumea cu orice pret nu tine neaparat de poezie, cât mai degraba de o constiinta frustrata, care se aduna din cuvinte luate de-a valma, din membre contorsionate, din intâlniri si din gesturi. Nu vreau o poezie septica. Insa dezgustul, chiar ca forma estetica, nu tine de registrul puritatii estetice. Poezia Oanei Ninu este inca in starea fetala, hranind insa un fetus care se contrage din vraful de oase si membre pliate, din plagi si fracturi suprapuse: „un baiat in blugi urca la prima statie/ s…t/ i se vad coastele/ merge incet si inima ii pulseaza in stomac/ aproape ca i se vad intestinele/ pielea i se contorsioneaza si se muleaza pe un fel de pumn interior“ („decembrie in metrou“). La limita cu absurdul, numai „strazile din bordeaux sunt curate si cochete/ strazile din bordeaux sunt pline de oameni curati si cocheti“ („bordeaux“), pentru ca stranietatea acelui dincolo rezida in lucruri mecanice, iar miscarile fixe ale fiintelor sunt reduse la machiajuri stridente, la contururi lascive sau straturi de piele inghiontite in text: „papusile tale au fost toate niste curve/ acum sunt fardate strident/ cu un strat de praf“ („stai intr-o camera plina de cuie“). Viata trece la subsolul textului, isi pierde din resursele initiale, care o diferentiau net de obiecte. Acum, umanitatea este reziduala si frusta. Golul devine stare. Aceeasi teama de abjectie – cu o chiar mai mare cautare – o regasim la Miruna Vlada, insa textele Oanei Ninu sunt mult mai rafinate vizual, mult mai atent lucrate. Scabrosul este tensionant, dar pâna la urma, numai natura moare frumos. Corpul este mutilat, se descompune sub privirile noastre, se scurge, se usuca si devine friabil. Plasticitatea miscarilor este una dintre inventiile „Starilor“. Dar resursele textelor saracesc imediat. Dincolo de corp, pare sa nu existe nimic.
Stari „grele“
Inchiderea textului prin revenirea obsesiva la metaforele continutului – pielea, sângele, saliva, oasele care se frâng sub greutatea gesturilor, trupul – functioneaza ca palimpsest. Scrierea si rescrierea textelor scrijilesc memoria involuntara a poetei; de aici, suferinta surda a versurilor, moartea lenta a timpului si a trupului, amestecul indecis de murdarie si de puritate, de sfâsiere si comutare a pedepsei: „papusile tale au imbatrânit/ si ascutitul cutitelor este atât de aproape/ la fel de aproape ca imaginea unui pantofior roz desperecheat// in locul lor/ oameni arici cu pielea moale pe burta/ si incercarea disperata de a mângâia in permanenta ceva“ („stai intr-o camera plina cu cuie“). Fragezirea carnii inseamna revenirea la starile intense ale corpului precar. La fel, si imbatrânirea lui prematura. Textele Oanei Ninu sunt viscerale si imobile, dar imobilitatea lor casca falii uriase intre intentie si stil, risipindu-si vitalitatea in prea multe imagini. „Starile“ te forteaza sa vezi, dar nu-ti induc nicio stare; paradoxal, oricât de puternice vizual, nu au nicio semnificatie poetica. Poemele nu mai pot fi salvate, odata uniformizate. Ca exercitiu, starile Oanei Catalina Ninu sunt induse. Dar intensitatea lor paleste odata cu obosirea privirii. Textul se stranguleaza in punctele in care ar trebui sa se regenereze. Din nefericire, „Starile“ sunt strivite chiar de greutatea proiectului lor.
mandala 