Debutând cu volumul Mandala (Editura Vinea, 2005), Oana Cătălina Ninu n-a ratat aproape niciunul dintre premiile care i-au ieşit în cale. O recunoaştere, fără îndoială, meritată, întrucât vorbim despre cel mai semnificativ debut liric din anul respectiv. Chiar dacă, la o privire mai superficială, debutanta nu face decât să îngroaşe cortegiul de poetese care îi ţin trena Angelei Marinescu.
La urma urmei, o asemenea raportare se impune cu claritatea evidenţei; însă comparaţia nu e scutită de oareşice surprize. Astfel, Oana Cătălina Ninu este pe cât de docilă, pe atât de insurgentă fata de autoarea Fugilor postmoderne. Docilă, pentru că, spre deosebire de Elena Vlădăreanu ori Miruna Vlada, ea ţine sub control robinetul imaginaţiei, care nu se mai consumă în jeturi intermitente, ci se disciplinează într-un flux omogen.
Oricât de rebele, reprezentările se topesc într-o sintaxă aluvionară, corodată prin dialogism şi nivelată prin directeţe. De altfel, în Mandala, fracturat nu e atât discursul, care se derulează lent şi fără interstiţii vizibile, cât universul reprezentărilor, care suportă o maceraţie organizată din partea unei viziuni schizoide. Poemele Cătălinei Ninu descriu, cu o fervoare incandescentă, cele mai diverse forme de mutilare, în slujba cărora eul liric pune la bătaie un arsenal impresionant (foarfece, ace, şurubelniţe, colţi, unghii, bricege, lame, epilatoare, vătraie etc.), care l-ar face să pălească de invidie pe un anumit conte austriac. Şi nu e de mirare, de vreme ce figura centrală a Mandalei se prezintă, încă din primul text al volumului, drept „femeia foarfecă”.
Interesant e însă – şi aici intervine insurgenţa – că acest ritual sadic nu mai e, ca la Angela Marinescu, o tehnică de exorcizare a angoaselor, ci preludiul unui act sacramental. Astfel încât, din punctul de vedere al instrumentării propriei corporalităţii, Oana Ninu e mai aproape de mistica răsturnată a lui Adrian Urmanov (acela din Cărnurile canonice) decât de exhibiţionismul furibund al „fetelor rele”. O distanţează însă de Urmanov abolirea metafizicului (realizată prin extirparea fără drept de apel a spiritualului: „era unu noaptea şi aveam o singură aripă tu o jumuleai apoi lipeai penele la loc cu superglue/ toate atârnau ca pe o curcă plouată aripa asta era a doua piele a capului cu câteva/ moate pe ea cioturi de păr şi bube maligne iubitule, acesta este sufletul meu”), precum şi evitarea schematismului, care, în cazul de faţă, se află mult mai bine pitit după inflorescenţa barocă a imaginilor.
Astfel încât, deşi camuflată îndărătul reprezentărilor corporale, sacralitatea martirajului iese la iveală cu forţa evidenţei: „sunt atât de vie atât de vie încât îmi vine să-mi exfoliez/ câteva straturi din placenta de pe spate/ şi să v-o dau s-o mâncaţi cu mujdei ca la câini; noaptea strig în somn mă zvârcolesc în cearşafuri de carne/ îmi atârna trupul prin aer bucăţi-bucăţi în jurul meu/ sângele ca o pânză de păianjen unghiile întoarce-năuntru/ şi eu înghiocată în ghemotoace de vată cu mintea metalizată/ de-acum totul s-a şters viaţa e frumoasă/ toate dorinţele se împlinesc”. În fond, numeroasele reprezentări autosacrificiale din Mandala converg către focarul unei cuminecări trupeşti. Pentru Oana Cătălina Ninu, sfârtecarea propriului corp nu e un simplu tertip autenticist, ci un ritual autosacrificial, care aduce cu o transsubstanţiere inedită. Altfel spus, împărţirea nu e o formă de împărtăşire, ci de împărtăşanie.
Căci, fără să piardă mult timp cu spovedania, Oana Cătălina Ninu a trecut direct la euharistie. Iar aceasta e spusă doar pe limba ei, în care datoriile poetice, câte există, sunt plătite cu vârf. Şi îndesat.
în Ziarul de duminică, 16 februarie, 2007
mandala 