Skip to content

cărţile mele

Aprilie 6, 2009

Prima mea carte citită de una singură a fost „Aventurile lui Buratino sau Cheiţa de aur”, de Alexei Tolstoi. Mi-a luat aproape o vară întreagă s-o citesc, în vacanţa de după clasa întâi. Când am terminat-o, aveam senzaţia că citisem mii de pagini, deşi nu cred că volumul pătrat, cu copertă violet şi multe ilustraţii color număra mai mult de o sută de pagini. Povestea era asemănătoare cu cea a lui Pinocchio. E posibil să exagerez şi de data aceasta, nu ştiu dacă volumul trecea de cincizeci de pagini.

A urmat „800 de leghe pe Amazon” de Jules Verne, pentru care m-am rugat câteva săptămâni de mama să mă lase s-o citesc. Pe atunci nu aveam acces la toate cărţile din bibliotecă. „Cel mai iubit dintre pământeni” mi-a fost interzis mult timp, la fel şi nişte romane siropoase, pe care oricum le răsfoiam când ai mei nu erau acasă. În clasa a doua am citit poveştile lui Petre Ispirescu, ale lui Slavici, precum şi volumele de „Poveşti nemuritoare” din colecţia „Biblioteca pentru toţi”. Până prin clasa a cincea am citit vreo cincisprezece-douăzeci de cărţi de Jules Verne (îmi propusesem să-i citesc toate romanele), câteva de Mark Twain şi alte câteva de Alexandre Dumas. „Cei trei muşchetari” este, până astăzi, singura carte pe care am citit-o de trei ori. Evident (sau nu), personajul meu favorit era Milady. Multă vreme am sperat că moartea ei a fost o înscenare. La fel, în „După douăzeci de ani”, eram convinsă că Milady va renaşte dintr-un moment într-altul. Am sperat cu disperare până la ultima pagină. A fost în van.

De când am început să citesc, nu mai vroiam să ies din casă. Ieşeam doar la şcoală. Uneori, mă dădea mama afară ca să „iau aer” în spatele blocului. Dar eu vroiam să stau în casă. Până prin clasa a cincea aveam trei ocupaţii principale, într-o ordine aleatorie: cititul, jucatul cu păpuşile, împreună cu sora mea mai mică (îndeletnicire care includea inventarea unor poveşti extravagante şi a unor acţiuni romaneşti) şi uitatul la desene animate cu caietul de teme în faţă. Asta aş fi făcut de dimineaţă până seara şi trebuie să recunosc că zilele mi se păreau nesfârşit de lungi.

Cărţile mă însoţeau involuntar în vizite sau în plimbări. Chiar dacă ştiam că nu voi putea citi, mă tortura gândul că mă voi plictisi de moarte şi nu voi avea ce face. Nu citeam în autobuz, moda asta aveam să o descopăr târziu, în Bucureşti. În Constanţa nimeni nu citea în mijloacele de transport în comun. Foarte rar cineva răsfoia câte un ziar, cărţi nu-mi amintesc să fi văzut vreodată. Şi oricum îmi era imposibil să citesc din mers – aveam rău de maşină.

Foarte târziu m-am gândit că, în definitiv, cărţile pot fi cumpărate. Obişnuiam să citesc din biblioteca alor mei sau să împrumut de la biblioteca şcolii. La un moment dat am primit prin poştă o ofertă de la „Prietenii cărţii” şi am început să comand colecţii de literatură universală şi de civilizaţie. Oricâte cărţi kitsch au vândut „Prietenii cărţii” de la începuturi şi până azi, lor le datorez prima mea „revelaţie” literară: „Castelul” lui Kafka. Aveam 13 ani când am deschis volumul cu copertă de piele vişinie şi încrustaţii aurii. Nu am înţeles nimic. Am urât cartea aceea de la primele până la ultimele pagini. Dar nu am putut s-o abandonez. Aveam un fel de crez foarte bine întipărit în minte, şi anume acela că trebuia să termin o carte, odată ce am început-o (de atunci, timpul s-a îngustat şi multe cărţi nu au mai fost duse până la capăt).

A fost groaznic, parcă eram torturată. Nu puteam să înţeleg de ce K. nu mai ajunge la castel. Drumul era teribil de lung şi parcă nu se mai termina. Am citit „Castelul” cu un soi de masochism. Spre sfârşit, deja mă ataşasem de ea, ştiam că e „altceva”, că niciodată nu o să mai citesc Jules Verne şi că „aventura” murise. Nu am mai îndrăznit să recitesc „Castelul” de atunci încoace. În schimb am citit celelalte romane ale lui Kafka şi proza scurtă, fără a mai avea aceeaşi senzaţie de „mysterium tremendum”. Un lucru trebuie precizat: nici măcar nu ştiu dacă finalul pe care l-am citit era, cu adevărat, Finalul. Pentru că atunci impresia puternică a fost aceea a unei lipse de final. Mă gândeam că editura nu a publicat tot romanul. Apoi mă întrebam dacă lipsa de final nu era în sine un final. Apoi îmi imaginam că scriitorul nu a mai avut timp să termine romanul. Nu am încercat niciodată să caut o altă ediţie pentru a mă edifica. Poate voi face asta cândva, din curiozitate.

În clasa a opta scriam din ce în ce mai multă poezie, proastă de altfel. Totuşi faţă de cea scrisă la 9 ani, era o evoluţie. Nu suportam să citesc poezie, dar din necesităţi de „meserie”, mi s-a părut indicat să şi citesc câte ceva dacă tot mâzgălesc primele versuri albe. Şi iată-mă citind ce avea mama prin casă: Nichita Stănescu, Marin Sorescu şi Ana Blandiana. Mă chinuiam îngrozitor să citesc poezie, nu putea face asta decât cu un infinit efort de voinţă.

Deja în clasa a noua am început să citesc cărţi care mi se păreau „altfel”. Am lăsat la o parte poezia, pe care oricum nu o puteam suporta, şi m-am concentrat asupra romanelor. Profesorul de religie ne recomanda o groază de cărţi bune. Aşa am ajuns să citesc la 15 ani „Pendulul lui Foucault” de Umberto Eco. Cred că de-abia pe atunci am început să-mi cumpăr singură cărţi din librării, să stau cu orele să mi le aleg şi să-mi fac o „bibliotecă”. Aşa am ajuns să-mi cumpăr şi Wittgenstein, dar nu am reuşit să-l citesc în întregime. Tot într-a noua am citit „Lupul de stepă” (Hesse) şi „Roşu şi negru” (Stendhal). În paralel, citeam Eliade, pentru că la şcoală studiam „Romanul adolescentului miop”, şi Cărtărescu, pentru că „R.E.M” era în programă. Aveam nişte lecturi foarte amestecate.

A doua mare revelaţie s-a produs în clasa a zecea. Citeam pentru olimpiada de limba şi literatura română. Nu suportam critica literară, credeam că nu are sens să citeşti aşa ceva şi că trebuie să fii cât mai original, să propui propriile interpretări, fără să ţii cont de nicio altă opinie. Aveam „Istoria” lui Călinescu dar mă plictisea, mi se părea că nu spune nimic.

La un moment dat, mi-a căzut între mâini „Creangă şi creanga de aur” de Vasile Lovinescu, pentru că eram la lecţia cu basmul cult. Cartea asta m-a fascinat de la început. Toată acea lume de simboluri şi alchimii era uluitoare. Şi uluitor era să interpretezi un text până atât de departe. Cel puţin aşa credeam la şaisprezece ani. Mai târziu am renunţat instinctiv la „lumea de simboluri” şi la interpretările forţate, fără prea mari păreri de rău. Dar atunci eram în extaz. Am înfulecat în patru zile patru cărţi „teoretice” ale lui Eliade: „Sacrul şi profanul”, „Mituri, vise şi mistere”, „Aspecte ale mitului”, „Mitul eternei reîntoarceri”. Am citit despre Cabală şi despre francmasonerie, despre alchimii şi despre teorii hermetice. Totul era simbolic, totul avea o semnificaţie, totul făcea sens, totul se lega, nimic nu era întâmplător. De la alchimie am trecut la psihanaliză prin cărţile lui Jung. Apoi am citit Freud şi Nietzsche. Şi aşa mai departe…

Anunțuri
No comments yet

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: