Skip to content

Pentru cine nu ştie ce tot fac de nu am timp…

Mai 19, 2008

 

… răspunsul e că TERMIN FACULTATEA. Şi ceea ce va urma este ultimul eseu, la ultima materie, care va primi în curând ultima nota 🙂

Iată despre ce este vorba…

 

 

1. Canonul estetic literar actual

 

 

 

            Canonul estetic literar actual este, cu siguranţă, rezultatul împletirii de-a lungul perioadei postbelice, a două canoane dacă nu opuse, cel puţin constrative: canonul culturii oficiale, cel al literaturii realist-socialiste sau proletcultiste, şi canonul culturii mai mult sau mai puţin „subterane”, cel al literaturii care continuă filonul modernist iniţiat de autorii din perioada interbelică.

            Evident, ne punem în primul rând întrebarea ce se înţelege prin actualitate, care este epoca în care putem vorbi despre canonul estetic literar actual. Prin convenţie, propun să ne referim la aproximativ ultimii douăzeci de ani, adică la perioada de după revoluţia de la 1989, deoarece începând cu această dată, canononul „critic”, cel al literaturii care a ocolit necesităţile de a face concesii regimului comunist, s-a erijat treptat într-un canon oficial.

Momentul revoluţiei este, în acest context, unul decisiv. Pe de o parte, autorii canonului realist-socialist dispar cu totul din „lista” oficială. Există, totuşi, câteva excepţii: autorii care au făcut unele concesii la debut pentru a putea, ulterior, publica opere cu adevărat valoroase din punct de vedere estetic (exemplul lui Marin Preda este elocvent); autorii care au intrat în jocul realismului-socialist dar care, la un moment dat, s-au dezis total de acesta (cazul lui Petru Dumitriu, „dandy-ul roşu” care, brusc, ia calea exilului); şi, probabil, autorii care au făcut anumite concesii comunismului, dar care după revoluţie au negat orice legătură cu acesta, susţinând integritatea morală şi „disidenţa” (în acest caz, doar revelarea dosarelor securităţii ne poate aduce confirmarea). Toţi aceşti autori, chiar dacă tributari într-un mai mare sau mai mic grad regimului, au fost „recuperaţi” după 1989 pe baza criteriului estetic.

Pe cealaltă parte, am precizat deja faptul că autorii canonului „subteran” i-au înlocuit pe autorii canonului „de suprafaţă”. Totuşi, trebuie să subliniem că nu se poate vorbi de dihotomia „canon de profunzime” versus „canon de suprafaţă” (pentru a folosi termenii ligvistivii generative) decât în anumite limite, planurile fiind, după cum am schiţat, într-o oarecare măsură amestecate. Însă aceste distincţii, chiar dacă nu exhaustive, sunt necesare pentru a avea o minimă perspectivă obiectivă asupra a ceea ce definim azi drept canon literar estetic.

Aşadar, continuatorii direcţiei moderniste din perioada interbelică s-au manifestat întâi într-un mediu cu totul subteran – şi aici ne referim în primul rând la scriitorii care aparţin aşa-numitei „Şcoli de la Târgovişte” (Mircea Horia Simionescu, Radu Petrescu, Costache Olăreanu, Tudor Ţopa sau chiar Leonid Dimov, care are destule influenţe „târgoviştene”) şi care au debutat aproximativ în jurul vârstei de patruzeci de ani, deşi textele lor datează din perioada „obsedantului deceniu”. Reeditarea târgoviştenilor şi introducerea lor în canon nu pare să se fi făcut imediat după revoluţie, deşi valoarea le-a fost încă de pe atunci recunoscută, ci mai curând în ultimii câţiva ani, când „marile edituri” au iniţiat fie colecţii de opere complete, fie antologii reunind scrierile reprezentative.

O întrebare interesantă ar putea fi aceasta: de ce boom-ul de după revoluţie în materie de „literatură” a fost constituit de cărţile scriitorilor din exil („generaţia 27”: Mircea Eliade, Emil Cioran, Eugen Ionescu) şi nu de autorii târgovişteni care de-abia în ultimii ani par să fi intrat într-o atenţie sporită a criticii? Poate fi vorba de o „cronologie” a „recuperărilor” sau se pune problema unei simple necesităţi politico-intelectuale în contextul primilor ani din deceniul al nouălea? Trebuie subliniat faptul că, deşi citiţi şi aprofundaţi de scriitorii optzecişti, târgoviştenii nu au intrat în canon în anii ’80, aşa cum se pare că nu au intrat realmente în canon nici până în zilele noastre.

Impresia este, până la urmă, una de articialitate. Există o serie de critici literari care încearcă să refacă (dacă nu să impună sau măcar să consolideze) un canon estetic, însă aceştia se lovesc de un obstacol major – nu avem o critică productivă şi eficientă, altfel spus, critica literară românească este un fel imitaţie, o mimare a unei critici în adevăratul sens al cuvântului. Şi pentru că nu există o forţă critică autentică, nu putem vorbi de un canon estetic unitar, decât cu indulgenţă, în linii foarte mari.

Cum au intrat autorii „clasici” în canon? Răspunsul este simplu: a existat o instanţă critică (sau mai multe) care a facilitat pătrunderea acestor autori în canonul estetic şi, de aici, în manuale şi în programe şcolare. Maiorescu l-a omologat pe Eminescu, Călinescu l-a reinterpretat construind, până la urmă, canonul estetic al epocii în jurul operei eminesciene, tot aşa cum Lovinescu i-a scos la iveală pe interbelici, la fel cum Manolescu i-a promovat pe scriitorii optzecişti. Fireşte, acestea sunt doar câteva exemple. Dintre scriitorii „avansaţi” de critica literară „puternică”, unii au intrat în canon, alţii au avut parte de intrări fulger şi de ieşiri la fel de intempestive.

Totuşi, aceste consideraţii pot schiţa câteva elemente ale aşa-zisului canon estetic literar actual sau, mai curând, ne pot da un probabil răspuns la întrebarea „de ce nu avem un canon?”: pentru că, astăzi, nu (mai) avem critică literară. De aceea, după optzecişti, scriitorilor din „promoţiile” ’90 şi 2000 le este forte dificil să intre în canon. „Critica” actuală este fragmentată şi incoerentă, iar preocuparea nu mai pare a fi aceea de a constitui un canon (deşi se polemizează adesea pe această temă), ci aceea de a scrie recenzii pe bandă rulantă, în cât mai multe reviste culturale (sau nu) diferite (pentru a avea un venit suplimentar), sau de a publica volume în care să-şi strângă fix aceleaşi cronici.

Până la o eventuală limpezire a apelor, trebuie să precizăm că, în centrul canonului estetic literar actual (încă o dată, este vorba de perioada postdecembristă), domneşte aproape neclintit Mircea Cărtărescu, în calitatea sa de prozator şi de eseist. Cunoscut doar într-un mod cu totul secundar ca poet, paradoxul face ca Mircea Cărtărescu să fi debutat cu poezie şi să fi publicat aproape exclusiv texte poetice între 1979 (anul debutului cu volumul „Faruri, vitrine, fotografii”) şi 1989. Eu zic că nu e deloc rău!

           

P.S. : mărturisesc că partea a doua există – este vorba de un canon actual personal, dar nu e deloc academic, ba chiar este foarte reductiv, aşa că …

Anunțuri
One Comment leave one →
  1. Mai 27, 2008 12:41 pm

    Oare Leonid Dimov apartine Scolii de la Targoviste? Hai sa nu-i mai dezinformam pe cei care, fara sansa unor studii filologice, iau de bun tot ce scrie aici 😉

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: