Skip to content

vis 24 martie 2008

Martie 24, 2008

mamaia-8.jpg

Eram într-un tren cu multe colege, stăteam la fereastră şi trenul semăna foarte tare cu TGV-ul francez. Mergeam undeva în Moldova. La un moment dat lângă mine apare o femeie grasă cu un copil foarte mic în braţe. Mă ridic să mă dezmorţesc dar femeia se aşează imediat pe locul meu. Între timp, îmi pasează copilul – este o păpuşă de plastic, cu o aţă de papiotă rulată de nu ştiu câte ori în jurul gâtului. Încep să desfăşor aţa, dar se tot rupe şi mă plictisesc, aşa că îi dai păpuşa înapoi. Trenul se opreşte într-o gară. Mă dau jos cu gândul să mă uit puţin prin gară. O colegă este şi ea cu mine. Intrăm într-o hală mizeră, plină de vânzători ambulanţi expunând tot felul de kitsch-uri. Când ajungem din nou pe peron, trenul pornise. Alergăm, dar prinsese deja viteză… Eram exasperată. M-am calmat ulterior, gândindu-mă că am un mobil la mine şi nişte bani. Ne dăm seama că eram mai mulţi care pierduserăm trenul. Intrăm în gară – o clădire veche, în stil rural-comunist. Încercăm să cerem informaţii despre următorul tren spre Moldova sau, în cel mai rău caz, primul tren spre Bucureşti. Nimeni nu părea să ştie nimic. Se zvonea că de-abia a doua zi. Vroiam să mă conving cu ochii mei că aşa este. Sala în care eram era un fel de bodegă improvizată, întunecoasă, cu beţivi la masă. Afară se vedea un bărbat cu un cuţit imens care mergea pur şi simplu cu cuţitul în mână. Bărbatul intră şi eu mă feresc. Ajungem într-o altă încăpere şi vedem tabelele cu mersul trenurilor. Erau scrise cu cretă pe nişte tăbliţe şi apoi semi-şterse. Nu puteam înţelege mare lucru. Apoi suntem în altă cameră, la etaj, tot încercând să aflăm care este următorul tren. Cineva mă sună şi încep să vorbesc la telefon. Când mă uit în jur, nu mai văd pe nimeni dintre colegele mele. Bărbatul cu cuţitul urcă scările. De data asta avea mai multe cuţite, toate puse cap la cap, unul în continuarea altuia. Dar erau şiruri paralele de cuţite de-astea lungi. M-am speriat mai ales când bărbatul a început să-mi atingă geanta cu şirurile de cuţite. Apoi mi-a atins uşor umărul şi deja îngheţasem. Mi-a zis că la cea mai mică „greşeală”, o păţesc. Am încercat să plec fără să-l jignesc în vreun fel, abandonând gândul de a căuta mersul trenurilor în următoarele câteva ore. La ieşire m-am întâlnit cu câteva fete şi cu sor’mea. Era o lumină orbitoare şi de-abia le-am recunoscut. Ne aflam într-o piaţă imensă. Am înaintat şi atunci mi-am dat seama că da, suntem în oraşul Târgul Frumos, oraş despre care auzisem la televizor că primarul a cerut bani Guvernului şi a reconstruit o mare parte din el pentru ca tineri să nu mai plece în capitală sau în afară. De fapt ce văzusem la televizor fusese într-un alt vis, pe care nu mi l-aş fi amintit altfel. Dacă priveam în stânga, un cartier de blocuri noi şi moderne era în construcţie. Cerul era de un albastru ultra-deschis, iar clădirile erau toate în culori pastelate. Multă verdeaţă şi o clădire imensă, cu etaje şi cu o curte interioară. Un fel de Colosseum… În dreapta însă era cu totul altceva. Un dig foarte foarte lung, pe care era o şosea modernă cu mai multe benzi, iar la capăt era un fel de insulă cu un cartier rezidenţial. Digul era înconjurat de stabilopozi, iar dincolo de ei se întindea marea, ultra-strălucitoare şi ultra-albastră, de un albastru intens. În capăt, pe insulă, era un hotel de nu ştiu câte stele. Am luat-o pe dig şi deja eram liniştită privind apa care nu părea atât lichidă, cât mată. Apoi m-am gândit – oare de ce marea ajunge la Târgul Frumos ? Şi m-am trezit.

Anunțuri
3 comentarii leave one →
  1. stelian muller permalink
    Aprilie 18, 2008 8:29 am

    foarte reusit visul, se vede ca nu ti-ai pierdut noapte de pomana…pacat ca nu-ti amintesti cate stele avea hotelul de pe insula in caz ca vroia cineva sa mearga acolo…probabil marea ajunge la targu frumos pentru ca n-a plecat niciodata de acolo sau din pricina unei femei, pricina din care a pierdut si trenul cu un an inainte…mai zici ca de pe dig, apa nu mai parea lichida ci mata ca sticla….bine tu te exprimi un pic altfel dar tot aia e…frumos…barbatul cu cutitele te-a recunoscut dupa geanta (ti-am zis mai demult ca geanata aia e semn distinctiv) si d-aia s-a luat de tine…

  2. Mai 4, 2008 10:16 pm

    ei, Ninu, nu pot sa nu spun că, citind visul tău, mă simt străbătut de o uşoară urmă de invidie. eu nu visez, sau cel puţin nu am capacitatea de a-mi aminti visele. nici de a le imagina.

    visul tău mă face să mă gândesc, nu ştiu de ce, la măşti. la discrepanţele dintre ceea ce vrem să arătăm şi ceea ce avem în suflet, la monştrii care ies căteodată la suprafaţă din noi, la iraţionalitatea pe care o purtăm de fapt.

    în altă ordine de idei, săptămâna asta am fost, tot cu trenul, tot prin gări rurale, până la Sighişoara. punctul terminus a fost un cimitir. şi o criptă veche de şapte secole, îngropată într-o catedrală de pe un vărf de deal – locuri pe care nu le ratez niciodată în călătorii, pentru că nu prea mai lasă loc pentru măştile la care mă gândeam, fără să ştiu de ce, citind visul tău.

    super tare. şi la mai mare. şi la mulţi ani (na, dacă tot am observat… 🙂 ).

  3. oananinu permalink*
    Mai 4, 2008 10:21 pm

    mersi de trecere si de urare, stranum. nici eu nu imi amintesc foarte des visele. dar mi le amintesc aproape intotdeauna cand nu sunt trezita brusc (de ceas sau de cineva), adica foarte rar…

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: