Skip to content

Denisa Mirena Pişcu – Pufos şi mecanic (cronică apărută în „revista de marţi”)

Septembrie 30, 2007

„Pufos şi mecanic” 

Când citeşti pe prima copertă a unei cărţi „pufos şi mecanic” te gândeşti la ceva compozit, poate la un amalgam de câlţi, aţe de mohair, sârme şi şuruburi, un mecanism textual care să aibă „relief”, care să mângâie şi să zgârie în acelaşi timp. M-aş gândi şi la poetica argheziană a „făuritorului” de cuvinte… Însă nu mică mi-a fost mirarea când deschizând volumul de debut al Denisei Mirena Pişcu („pufos şi mecanic”, ed. Vinea, Bucureşti, nov. 2003) nu am găsit nimic din toate acestea. Dimpotrivă, o carte foarte „cuminte”, „aşezată” şi egală cu sine, cel puţin în primele trei părţi.

Secţiunea a treia a cărţii („Azi toate femeile poartă pulovere roşii”) a apărut în nr. 9 al carnetelor underground Carmen, realizate prin xerografiere. Împreună cu primele două părţi („Imagini capabile să-mi păstreze ochii deschişi” şi „Am intrat în corpul iubitului meu”) conturează o poetică a simplităţii şi a denotativului, care aminteşte uneori de primele cărţi ale Anei Blandiana. Întrebarea este dacă simplitatea şi claritatea sunt căutate, constituind obiectul intenţiei poetice, sau reprezintă banalele consecinţe ale naivităţii şi imaturităţii scriitoriceşti: „Nu am avut revelaţia în vis/ m-am aşezat pe o bancă/ verde şi rece,/ am aşteptat să scriu/ şi încet, fără să-mi dau seama,/ nepotrivit şi extrem de penibil,/ somnul m-a gâtuit în faţa/ milioanelor de privitori” (p. 7). Sau mai departe: „Sunt suspendat ca un condamnat la spânzurătoare/ de aceste câteva clipe/ de cvasi-luciditate creatoare./ În curând, cineva drag mie şi/ grijuliu/ o să-mi tragă scaunul de sub picioare,/ o să mă acopere cu plapuma.” (p. 9).

Textele sunt extrem de scurte, iar pregnanţa unei singure imagini întipărite pe retină le apropie de poemele japoneze haiku: „Oala de ciorbă,/ cu raţe mari desenate pe ea,/ cu inimi roşii, metalice…” (p. 20). Dar simplitatea aceasta excesivă ajunge uneori să dezamăgească, nu reuşeşte să convingă îndeajuns. Poate pentru că imaginile nu sunt întotdeauna autentice, poate pentru că întregul volum îţi dă senzaţia că nu a existat o selecţie reală a textelor, acestea fiind aşezate în „rama” cărţii incoerent, aproape la întâmplare. „Scuza” pentru lipsa de coerenţă a poemelor pare a fi însuşi titlul. Ce înseamnă până la urmă „pufos şi mecanic” dacă nu chiar inconfortul lecturii, stângăciile artistice, eliminarea oricărui schelet care să susţină şi să integreze poeziile? Volumul Denisei Mirena Pişcu e construit, în fond, pe un paradox – deşi maniera poetică este constantă pe parcursul celor trei secţiuni (iar „stilul” pare să fie al unei adolescente de 15-16 ani), textele, între ele, dau impresia de inconstanţă şi inegalitate, se ciocnesc, se distanţează, nu reuşesc să închege un întreg.

Cu totul alta este situaţia celei de a patra părţi a volumului – „cineva a greşit scara (1995)”, care pare scrisă (alt paradox) mult după versurile iniţiale, cu influenţe suprarealiste, hermetice şi absurde, apropiindu-se de lirica postmodernă prin amestecul heteroclit de elemente: „Bunicii nu-i plac portocalele roşii./ La barul de jos se vând trigoane./ Vitaminele C ni s-au terminat./ E iarnă./ Covorul şi vederea sunt îndoite./ Fata îşi unge marmeladă pe pâine./ Maieul murdar e la baie./ Cineva a greşit scara./ Ei au pantaloni Galbeni.” (p. 81). Aproape fiecare vers este un enunţ independent, sugerând o lume destructurată, „fracturată”, ale cărei componente nu se mai potrivesc unele într-altele. Maşinăria textuală s-a stricat, coerenţa a fost abandonată în favoarea melanjului între „pufos” şi „mecanic”, între ceea ce transmite emoţii, stări, sentimente şi ceea ce este artificial şi „căutat”, dar capabil de a satisface cerinţele inteligenţei (post)moderne.

               Totul se reduce, în final, la ludic. Cu siguranţă vă amintiţi lecţiile din abecedarul vechi care sunau cam aşa: „Ana are mere”. „Tudor trece cu iedul pe pod”, „Mama lucrează în uzină”… De ce n-am zice şi „Ei au cearcăne şi fulare la modă./ Ei au geci din piele sau fâş./ Un băiat slab poartă căciulă subţire. (…)/ Bărbatul cu batistă îşi ia copilul de la şcoală./ Îi cumpără pixuri şi mere.” (p. 86). Singurele care merită într-adevăr să fie citite sunt aceste ultime zece pagini ale cărţii…    

Anunțuri
No comments yet

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: