Skip to content

Tudor Creţu – Obiectele oranj (cronică apărută în versus-versum)

Septembrie 29, 2007

Înotând printre obiecte  

            După Dantelăriile Adelei (Ed. Mirton, 2001), Tudor Creţu ne propune o nouă carte de versuri 3D – Obiectele oranj (Ed. Vinea, Bucureşti, 2005). Pentru că, la Tudor Creţu, cuvintele nu sunt simple timbre aplicate hârtiei, dimpotrivă, cuvintele tind să prindă volum, să se concretizeze în forme reale sau imaginate (dar întotdeauna mimând consistenţa realului). Este, trebuie să recunoaştem, un caz singular în poezia actuală, având puţine afinităţi cu ceilalţi tineri poeţi ai „generaţiei”. Chiar minimalismul, cu estetica sa directă şi comercială, este respins de poezia lui Tudor Creţu, care păstrează ceva din concentrarea imaginii simbolist-parnasiene sau, uneori, din permutările combinatorii ale suprarealismului: „secunde cu glorii futile/ cu plante de apartament ridicate deasupra capului/ în semn de victorie şi zâmbete fără obiect/ în faţa ferestrelor deschise”.

tudor-cretu.jpg

            Dezideratul lui Tudor Creţu pare a fi neîntrerupta şlefuire a imaginii, finisarea cuvintelor cu precizie în cadrul aproape metalic al versului. Nimic nu trebuie să fie în plus, totul trebuie să semnifice sau, dacă nu, cel puţin să trimită către o semnificaţie. De aici derivă, uneori, şi unul dintre punctele slabe ale poeziei sale – sensurile sunt foarte restrânse, excesiv de precise, nu lasă loc unor altfel de interpretări decât celor imprimate caligrafic, cu migală, de către un avatar al poetului-omnipotent: „dimineaţa/ răsăritul/ nevoia de a înhăma bidivii/ cai de război/ de a bătători centimetru pătrat/ după centimetru pătrat de pământ/ până la capăt/ până când nu-ţi mai rămâne/ decât să smuceşti/ încă-o dată din hăţuri/ ridicând calul în două picioare/ nechezând tu/ în locul lui”.

            Însă caracterul demonstrativ al poeziei sale este compensat de imaginile statice, instantaneele care te imobilizează şi te sustrag firului explicativ. Există, la Tudor Creţu, o predilecţie pentru obiectele aflate în imediata apropiere a scriptorului: scrumiera şi pixurile revin cu obstinaţie, alături de piesele de îmbrăcăminte (blugi, cămaşă, gulerul hainei). Realul este acaparat puţin câte puţin, începând cu obiectele cele mai apropiate, care devin oglinzi concave ale eului: „mi-am ridicat din când în când capul/ mi-am văzut chipul oglindit/ în mai toate obiectele lucioase din preajmă/ – sticla scrumierei/ suprafaţa lăcuită a mesei etc. – / am trecut şi/ printre „muchiile surde şi grave”/ simţindu-mă de atâtea ori un copil cu dinţi de lapte/ şi gingiile însângerate”. Orice obiect dobândeşte o funcţie posibil scripturală, orice tresărire a imaginaţiei se poate transforma într-un poem dacă este cizelată şi aprofundată. Avem tot mai mult impresia că, la Tudor Creţu, absolut orice detaliu contează, neglijarea unuia fiind aproape fatală înţelegerii textului.

            În ipostaza de artizan (şi tiran) total, ne apare poetul într-un ultim ciclu al volumului (Scrierea): „scriu cu pixuri portocalii albastre/ cu BIC-uri cu vârfuri subţiri care nu curg/ scriu ştiu/simt / că mă cheamă din nou darius sau david/ (…)/ îmi însuŞEsc ş-ul şi e-ul/ simt cum alunecă lama de cuţit” (II). În aceste micro-arte poetice, Tudor Creţu nu reuşeşte nici să (re)compună, minuţios, imagini intelectualizate, filtrate prin sita raţiunii, nici nu reuşeşte să imprime cititorului o stare de spirit, o tensiune, o implicare.

            De fapt, poezia lui nu este una a efuziunilor sentimentale, nici a comunicării directe, nici a traumelor sau a stărilor extreme. Nici vorbă de aşa ceva. Raportarea la celălalt (fie din interiorul textului – femeia, fie din exterior – lectorul) este minimă. Tudor Creţu mizează pe o poezie rafinată şi rece, lustruită şi închisă în ea însăşi, cumva suficientă sieşi, în care obiectele şi sufocă, şi obligă la existenţă: „tristeţea mea/ ca un bărbat gol/ tăvălit peste sticla încinsă a scrumierei// sunt momente/ când fiece zgomot e o pasăre prăbuşită/ sub greutatea paiului dus în cioc/ şi tot ce pot face este să îmi pipăi picioarele/ cu palmele umede/ să înfig un ţăruş în pământ/ să-l înfăşor în cârpe/ şi să-i dau foc”.  Sau: „pachete de zahăr am vărsat în sufrageria goală/ pe scaunul alb m-am aşezat să privesc/ luciul subţiindu-se/ în felul pâlniilor al trompetelor/ în care o sumedenie de pitici suflă deodată/ asurzitor”. Renunţarea completă la metaforă ar umaniza, poate, această poezie cu adevărat narcisistă.

             Începutul volumului sintetizează (mai mult decât finalul) această orietare către sine, către înregistrarea riguroasă a obiectelor şi (în mod obligatoriu) a efectelor produse asupra eului melancolic: „sunt – la rândul meu – un copil bătrân/ un ins friguros/ suferind de ceva vreme încoace/ de puţină vreme/ de o indispoziţie permanentă/ tresărind tot mai des/ când în carnea mea moale/ – de-a dreptul apoasă -/ se înfig/ – la intervale aproape regulate -/ castanele ţepoase/ ce-au început de câteva zile să cadă”. Poezia lui Tudor Creţu pare să se scrie într-un non-timp sau într-un timp foarte personal; o poezie care anulează contemplarea prelungă, dar permite voyeurismul, deşi înăuntru nu este nimic pervers, nimic visceral, nimic exagerat sau extravagant. Un spectacol al interiorului obiectualizat, transpus cu minuţie în obiectele cele mai apropiate şi, aparent, mai puţin „poetice”.

Anunțuri
No comments yet

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: