Skip to content

Elena Vlădăreanu – Insomnii (ciclu din volumul „Fisuri”)

Septembrie 29, 2007

Poemul-copil-născut-mort 

2007-05-132.jpg 

   „Insomniile” Elenei Vlădăreanu creează progresiv o lume autonomă, un univers organizat de legile intrinseci, care se sustrage unei cunoaşteri „din afară”: „iubitule, asta e lumea mea pe care tu nu o s-o cunoşti / niciodată”. Spaţiul poetic se ţese simbolic din materia carnală, substanţă „grea”, haotică, plină de potenţialităţi semantice. Textul decantează, autotelic, poemul-copil-născut-”mort”, alături de imaginea unei realităţi castratoare, favorizînd proiecţia eului în interior: „mi se interzice să scriu ce gîndesc / mi se dă foc la păr”. Moartea apare ca emblemă a universului liric al poetei, cristalizată în „maelstrom”-ul elementelor de negaţie, vertijele textuale acaparînd Sensul şi închizîndu-l în sine însuşi.

   Într-adevăr, „nu”-urile se amalgamează unele într-altele, se împing, se resping şi se contractă pe parcursul discursului poetic pentru a reda macro-imaginea unei lumi-oglindă, a unui spaţiu care nu este ceea ce se spune despre sine că este, apa oglinzii fiind prin însăşi esenţa sa de natură să creeze o lume proprie, reflecţie denaturată a celei reale: „nu vezi, nicăieri nu mai e loc pentru tine! / iubitule, nu te mai aud / […] / ce contează că tu nu vezi că totul e ceaţă / important este ca orbitele să continue să lucească / chiar şi atunci cînd nu se mai distinge nimic / nu mă atinge!”; „atunci mi-am amintit că nu ştiam ce caut acolo / după care nu a mai fost nimic / l-am văzut cu o femeie frumoasă şi nu am simţit nimic / […] / între mine şi acest oraş nu a mai rămas nici măcar un singur om”.

   Astfel, se conturează un spaţiu condensat, o fîşie de vid între realitatea extrinsecă şi universul închis al textului poetic („se înghesuie între noi o pasăre mare şi grea”), capabilă de a sugera imposibilitatea trecerii dintr-o parte într-alta. Existenţa cotidiană, plină de durere şi mizerie, actele umane sînt negate în substanţa lor, pentru a releva cealaltă dimensiune, cea a poemului în sine, care dobîndeşte consistenţa morţii. În acest sens, poemul-copil-născut-mort acţionează ca univers compensativ, iar în-semnele lui (de natură subsidiar thanatică) nu pot fi altele decît durerea auto-provocată, suferinţa fizică, în chiar substanţa carnală a textului: „cum îmi smulg părul de durere / cum îmi înfig unghiile în carne / pînă cînd carnea se învineţeşte”, „o să-mi bag degetele în ochi pînă la încheieturi / o să urlu de durere nu o să mă audă nimeni”, „eu nu-mi bag mîna în carnea de sarmale / pentru că pur şi simplu carnea crudă mă sperie / de parcă aş răscoli în propriile viscere”.

   Eul liric ajunge la echilibru numai în condiţiile unui continuum al dezechilibrului, care prin stabilizarea sa îşi pierde valorile negative, de tulburare a lumii interioare, şi devine el însuşi un spaţiu locuibil. Apar, aşadar, în poeziile Elenei Vlădăreanu, multiple locuri comune, începînd cu obsesia sexului, predilecţia pentru boli şi suferinţe fizice, motivul familiei, al depărtării şi al lanţului de parteneri, „complexul izolării”, intertexte provenite din diverse melodii, aluzii la „putere” şi la unele filme („în filmul martei meszaros nu se-ntîmplase nimic / doar tăieturile albe şi tăcerile rostogolindu-se în sală”); toate acestea cu rolul de a cristaliza imaginea unui univers degradat (existenţa în totalitatea aspectelor sale), dar căruia disoluţia îi prieşte, dezvăluind o logică supra-structurală. Este vorba de logica intrinsecă a poemului, care fiinţează urmîndu-şi legile sale.

   Senzaţia de (s)curgere obţinută la lectură poate fi corelată cu desfăşurarea în principal pe orizontală a spaţiului, care tinde să fie asimilat unui parcurs, unei linii sinuoase („o să mă tîrăsc pe burtă de la stadionul olimpia / pînă în piaţa unirii opt staţii de autobuz”). Axa verticală devine un „vis” („încă mai visezi la un cutremur / în care să se dizolve totul / „polul nord să se unească cu polul sud” / şi asta nu mai e o apocalipsă interioară”), o aspiraţie imposibilă în contextul delirant al insomniilor. Permanenţa stării de veghe induce ruperea brutală a raporturilor, în totalitatea lor, cu lumea esenţial-ideală. Eul liric se sufocă în materialitatea realităţii, pînă la un nivel al saturaţiei, de unde începe procesul pierderii de sine, al integrării mutilante în colectivitate („e suficient să zîmbeşti să dai din cap / să-ţi crăcănezi picioarele. nu te întreabă / nimeni cît ai citit din literatura franceză / sau cîte ore ai stat la bibliotecă / voila: zîmbesc, dau din cap / îmi crăcănez picioarele. e bine?”), urmat de o clipă efemeră de luciditate („am obosit să tot alerg printre orgoliile voastre balon / fîsîitul moralităţilor voastre de hîrtie m-a asurzit”).

   Însă principiul durerii acţionează în sensul re-stabilirii echilibrului balanţei. Starea de somn, implicit de vis, este re-compensată prin creearea unui univers propriu generat de acest principiu, în sensul revelării unei meta-dimensiuni, „dincolo” de „principiul plăcerii”, în spatele materialităţii covîrşitoare. Se realizează astfel, o corespondenţă paradoxală între vis şi existenţa concretă, aceasta din urmă fiind un fel de matrice care conţine în sine ceea ce poate fi desemnat drept opusul său. Liantul nu poate fi altul decît firul invizibil dintre cele două „lumi” – durerea.

             Durerea auto-provocată, dezechilibrul în echilibru sugerează însă mai mult decît atît – raporturile complexe pe care poemul le stabileşte cu el însuşi, făcînd posibilă crearea sa. „Naşterea” care are loc se produce oarecum invers faţă de cea din realitatea contingentă. Creaţia, pentru a fi eliberată, necesită acţiunea principiului durerii, care declanşează forţele creatoare. Numai că vectorul Sensului (al dobîndirii existenţei) este orientat spre interior, iar poemul trebuie să-şi provoace această durere asupra lui însuşi pentru a se naşte din sine.  

Anunțuri
One Comment leave one →
  1. Ancelin Roseti permalink
    Martie 7, 2008 7:35 pm

    Celebrităţi la botu’ calului

    Ca să nu rămâie de copcă şi-n anul 2003, agonisind în zadar scoici avangardiste, melci fracturişti, meduze lingvistice şi, în genere, o amplă varietate de perle poetice infantile de pe malul textualizat în chiloţi tanga al Pontului Euxin ― loc, deocamdată, insalubru, dar consacrat, la fel ca atâtea alte spaţii mioritice, vânzării oamenilor şi ştiuleţilor de porumb fiert ―, mam’mare, mamiţica şi nenea Marin Mincu şi-au dat în tangaj mâna şi-au promis tinerei Elena (nu din Troia, dar din Medgidia) că-i vor face hatârul şi-i vor trage la cabestan gloria chiar din poarta fabricii de ciment.
    Hotărât a se face de hândel (cum ar spune celebrul zoon politikon şi posesor de scripcă Stradivarius Mădălin Voicu), domnul Marin Mincu, unul dintre vestiţii Atlaşi ai pervertitei noastre postdecembriste literaturi, poet şi dumnealui şi nu mai puţin talentat decât cei pe care îi ridică în slava cocoaşei sale intertextualiste, dă la japcă după nurii literaturii şi linişteşte-n cârlige o-ntreagă generaţie de râme douămiiste, publicând, aşa cum ai zice peşte, la Pontica sa Editură, volumul de (spune-se) versuri al Elenei Vlădăreanu, devenită de-acum zeiţa materialelor de construcţii şi a poeziei, deopotrivă.
    Acest volum, prin care domnul profesor de şcoală literară nouă împreună cu tânăra zeiţă Elena din Medgidia aşază, pentru eternitate, în ochii întregii golănărimi clasice universale felina rază topless a farului Constanţa, nu se numeşte „fistule”, nici „crăpături”, ci, simplu şi lăutăreşte, Fisuri.
    De-o poeticitate cu totul şi cu totul remarcabilă, cu o incomensurabilă încărcătură semantică, vocabulă profundă până la luciul ţiţeiului, acest substantiv, „Fisuri” (care în singurătatea sa plurală are înalta menire de a desemna titlul volumului de versuri vlădărene), şi singur dacă ar fi fost publicat şi tot ar fi fost îndeajuns pentru înnoirea pe veci a câtorva milenii de poezie. Şi-apoi nu-i chiar de colo să ai ca reprezentantă a marii şi tinerei poezii româneşti, şi, de ce nu!, a lumii, pe o poiată cu statutul de consăteancă a lui Dan Spătaru. Numai că unii, imaginându-şi aceste Fisuri ca fiind de natură anală, s-au împins pupincureşte să le laude în manieră cunilingus, după teoria pendulului, asezonându-se, într-un fel, cu papilele literar-gustative ale herderianului critic de direcţie, semiolog şi smardoi român, care, în urmă cu mai bine de un deceniu, tocmai terminase de tradus romanul Pendulul lui Foucault de Umberto Eco. Câştigându-şi, astfel, autoritatea critică, mai ceva decât în cazul în care l-ar fi tradus pe Dumnezeu ― dar abia suntem în 2008, deci încă nu-i târziu ― distinsul profesor şi aşa mai departe umblă dezlegat prin literatura română, dând cu haşul în stânga şi-n dreapta, de parcă ar fi literatura lui.
    Înainte de a ne întreba ce ar spune şi dacă s-ar răsuci sau nu în mormânt Gustav René Hocke, Gaston Bachelard, Paul Ricoeur, Erich Auerbach, Roland Barthes, Benedetto Croce, chiar însuşi domnul Johann Gottfried Herder etc. auzind că Mincu de la malu’ mării a ajuns, peste noapte sau peste zi, critic, ne vom întreba care este SISTEMUL ESTETIC al domniei sale. Adică în virtutea căror teorii, legi şi canoane estetice inventate de dumnealui şi trecute, după miezul nopţii, prin cele două odăi ale somnolentului Parlament românesc îşi zburleşte Mincu semiologu’ mustăcioara-i, mai mult sau mai puţin, caragialească, făcând şi impunând aprecieri critico-maneliste, în speranţa că va produce Sturm und Drang. Sau poate că o fi doar critic de impresie! Şi-atunci de ce impresia dumnealui ar fi mai acreditată cu valoare de adevăr decât impresia vecinului meu care urinează lung şi tropic la rădăcina stavilopozilor literaturii experimentaliste trase pe sfori şi premiate?
    Sinceri să fim, nici eu şi nici vecinul meu nu am prea auzit de domnul Marin Mincu ― intelectual remarcabil de altfel, cunoscător a ceea ce au creat alţii, însă nefiind în stare, din lipsă de talent, să creeze el însuşi ceva valoros. „Poeta nascitur, orator fit”, cam aşa, cică, îmi şopteşte vecinul meu, ar fi spus înaintaşii latini, despre care domnul profesor Marin Mincu, în calitate de italienist, ştie, cu siguranţă, mult mai multe, chiar dacă visul său de a trece drept „domnul profesor Isus Hristos al literaturii”, fie ea şi numai dobrogeană, nu se va împlini niciodată. Acum, domnia sa va înţelege de ce scriitori ca, dăm la întâmplare, Henry Miller, César Vallejo, E.A. Poe, Lautréamont, Panait Istrati, Tristan Tzara, Guy de Maupassant, Rimbaud, Fernando Pessoa, Rilke, Apollinaire, Esenin, Baudelaire, Dostoievski, Verlaine, Walt Whitman, Trakl, şi lista poate continua în voie fără nici o problemă, departe de a fi fost universitari şi nicidecum laureaţi Herder, sunt o ţâră mai cunoscuţi decât dumnealui. (Însuşi misteriosul şi oarecarele domn Arthur Schopenhauer, a cărui voinţă era lumea, prevăzând existenţa domnului Marin Mincu, a venit anticipat în sprijinul înţelegerii acestei probleme şi-a spus: „Cărţile nu înlocuiesc experienţa, iar ştiinţa nu ţine loc de geniu”. Deşi un nimeni pe lângă criticul Marin Mincu, totuşi, maestrul Goethe i-a prezis anonimului A. Schopenhauer, încă din copilărie, celebritatea). Asta ca să nu mai vorbim, pierzându-ne vremea, de tânăra divinitate de Medgidia Elena Vlădăreanu ( din a cărei operă vom scuipa printre dinţi, mai la vale, câteva citate), ca şi de atâtea alte nume „grele” şi nule ale literaturii, despre care, dincolo de riveranitatea chioşcului care vinde vată de zahăr pe băţ sau mititei la botu’ calului, nu s-a auzit, dar care îşi dau între ei mai multe premii, brizbizuri, onoruri şi insigne decât spurcăciunile de cărţile pe care le-au publicat ― îi vom lua în balon cu proxima ocazie.
    O altă faţă palidă care umblă fără lesă prin literatură, sprijinind cu vorbe prelucrate termic toţi văduviţii de talent, este unu’ Soviany căruia necrescându-i nici talentul şi nici măselele de minte până la această vârstă spune despre genul acesta de scriere, numit poezie de mare forţă şi virtuozitate, printre alte enormităţi, că şi-ar justifica valoarea prin faptul că „recuperează realul”, de parcă n-am fi îmbuibaţi şi sătui de atâta real. Cu alte cuvinte, după netedul creier al domniei sale, la jurnalul tv, când ni se prezintă ştirile, nu ni se prezintă ştirile, ci ni se recită poezii ― bineînţeles, recuperându-se realul. Astfel, vom fi obligaţi să numim volume de versuri orice factură, fiţuică, dosar, ziar, revistă etc. Iar ziariştii, notarii, conţopiştii, orice individ prins în flagrant cu creionul în mână va fi adus în cătuşe la statutul de poet. Orice ştire de genul „s-a găsit o babă atârnată de un gard; poliţia caută vinovaţii”, se va antologa în capitolul „poezii de la poliţia capitalei” sau după caz. O, şi câţi nu zac prin puşcării pentru săvârşirea acţiunii unui biet haiku de recuperare a realului! Ce frumos va suna de acum încolo: „Îmi depun volumul de versuri pentru obţinerea permisului de conducător auto sau pentru viză turistică în S.U.A.”!
    Dacă am aplica acest „concept” şi altor arte, coregrafiei, bunăoară, ar însemna că cei cu handicap locomotor sunt geniali balerini care, de dimineaţa şi până seara, din lipsă de ocupaţie şi dorinţă de glorie, recuperează, într-una, realul.
    Şi noi, fraierii, luasem de bună spusa domnului José Ortega y Gasset: „ a stiliza înseamnă a deforma realul, a desrealiza” sau „Misiunea poetului este de a inventa ceea ce nu există”.Ei, pe cine, naiba, să mai crezi acum: pe Ortega y Gasett, un neica nimeni al literaturii, sau pe atât de iluştrii şi experimentaliştii domni Mincu şi Soviany, care, traduşi altfel, vor să schimbe campionatul mondial de fotbal cu miuţa interplanetară de maidan şi să facă din „ţurcă”, „lapte gros”, „v-aţi ascunselea” şi „capră nouă” probe de bază ale Jocurilor Olimpice? Ei sunt în stare să scoată şahul în afara legii, pentru ca ― fără-ndoială, recuperând realul ― să poată face, cu Gari Kasparov, o partidă de „Ţintar” sau, şi mai şi, de „Nu te supăra frate”― şi toate acestea numai pentru a fi şi ei sportivi şi şahişti.
    Dar pentru a vedea pe cine şi ce susţin criticii lu’ Moş Crăciun, vom sifona, la întâmplare, câteva pasaje din catastrofala şi fisurata operă a genialei Helene Vlădăreanu, care nu numai că nu are nici o legătură cu poezia, dar n-are legătură cu nimic: „ gura sfânta de ea îmi miroase a căcat / chiloţii mi-i schimb o dată la trei-patru zile / şi nici atunci nu mă-ndur / mă simt bine în căldura / cu aromă de copil tăiat” (pag. 11).
    Sau, „recuperând realul” după normele poeticii de tomberon a tandemului Micu-Soviany, cu ajutorul căreia poţi recupera chiar şi-o cloşcă cu puii de aur: „ frigiderul e gol. mama mi-a trimis de acasă / două legături de ştevie săpun de rufe şi pâine” (pag. 20).
    Un adevărat regal de gândire filosofică ni se dezvăluie la pag. 33, pagină afectată „descrierii melancolicului”. Această gândire depăşeşte cu mult adânca meditaţie a domnului Ion Dolănescu ― devenit celebru după reuşita sa de a recupera realul, lansându-şi piesa de rezistenţă „Bălălău” ― care spunea, cu ocazia altei lălăieli, că „fericirea-i lucru mare”. Însuşi Hegel ar frânge-n bucăţi Ideea de genunchi şi s-ar face tricolor de invidie, dându-şi de cap propriul hegelianism, dacă ar citi atingerile de geniu ale înnoitoarei poete. Cum descrie ea melancolicul? Uite-aşa: „e un lucru ca toate lucrurile”. Ce mai, pe cât de poetic, pe atât de profund.
    O altă imagine poetică de o frumuseţe fără de margini, desprinsă parcă din filmele cu proşti, ni se iţeşte la pagina 52: „mi-ai strigat din fundul autobuzului / (în maşină erau cam douăzeci de oameni / dar noi ne-am depărtat cât am putut / de mult e şi asta o strategie de-a noastră”. Emoţionant! Foarte frumos!
    Chit că la pagina 70 distinsa zeiţă medgidiană ne avertizează frontal: „am în cap numai tărâţe şi făină”, noi ne vom îndoi de existenţa celei de-a doua realităţi determinate, numită făină, acceptând numai tărâţa din ţeasta excelenţei sale şi-o vom surprinde la pagina 65 în ipostaza de purtătoare de cuvânt atât a umilelor lucrătoare de pe centurile patriei, cât şi a celor din puff-urile mult râvnitului şi istoricului Reeperbahn. Departe de-a lua în discuţie statuia pedestră şi ortografiată cu un singur „t” a vecinului meu, iată cum se îndeamnă pe sine, intoxicată de o întreagă pleiadă de noxe metafizice, unica şi inconfundabila poetă: „urcă-te pe statuia lui rosetti / aşază-i cravata florile pe umăr / suge-i sexul”.
    Având toate acestea pe tapet, constatăm, pe de o parte, că, în această manieră, suntem cel puţin 20.000.000 de genii. Pe de altă parte, pricepem tardiv că epoca de aur a poeziei româneşti, pe care am ratat-o, istoriceşte vorbind, a fost pe vremea birjelor.
    Suntem fericiţi! Păcat că premiile Nobel nu se hotărăsc în România. Ar fi o ocazie unică în istoria omenirii de a se putea vedea nevăzutul:
    evlavioase trageri de sfori şi ecumenice jocuri de parâme,
    exerciţii pirotehnice aplicate pe caprele vecinilor,
    autodecernări,
    secături încununate Nobel,
    banii de premiu cheltuiţi cu onorariile celor din juriu,
    premiantul ar fi scos dator,
    juriul ar fi nesfârşit,
    s-ar acorda premii Nobel pentru tăcere,
    s-ar acorda premii Nobel pentru debut,
    s-ar acorda premii Nobel ex-aequo,
    nu s-ar mai acorda deloc.
    Suntem 20.000.000 de genii, zilnic scuipându-ne între noi să nu ne deochem, şi suntem fericiţi!
    Pornim către gloria intimă direct pe ţolul roşu…
    La Bulivar, birjar! la bulivar!…

    Ancelin Roseti

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: