Skip to content

Gellu Dorian – Mandala (cronică apărută în „Convorbiri literare”, 2005)

Septembrie 18, 2007

 Lucrurile încep să capete un contur din ce în ce mai clar în profilul „fracturat” din faşă de unele schisme de coloratură al generaţiei firesc botezată „douamiistă”.

Printre debutanţii din primii cinci ani ai douămiismului românesc, suficient de mulţi în fiecare an, nu însă toţi la înălţimea unor Marius Ianuş, Mihai Vakulovski, Alexandru Vakulovski, Răzvan Ţupa, Dan Coman, Dan Sociu, Bogdan Perdivară, Domnica Drumea, Teodor Dună, Elena Vlădăreanu, Cosmin Perţa, Constantin Vică, Miruna Vlada, Claudiu Komartin, Oana Cătălina Ninu vine cu o forţă care ori va modifica structura valurilor creată de colegii săi, din una sincopată, aluvionară, în una vijelioasă, ori se va stinge în acelaşi tot lexical curajos care poate aduce glorie asemănătoare cu a bancurilor bune care, după un număr de ani, se dezumflă şi dispar. Însă am toată încrederea că nu va fi aşa, pentru că debutul editorial al Oanei Cătălina Nicu, cu Mandala , la Editura Vinea, 2005, demonstrează o vitalitate care este pregătită oricînd să iasă din manierismul deja asumat în poemele acestei cărţi, dovedit în prima şi ultima secţiune. Şi argumentele vin în cea de a doua secţiune care, chiar dacă nu iese din angoasele şi obsesiile susţinute de un limbaj liber asumat, propune altceva, o altfel de introspecţie poetică, o altă formulă. Nici ea, ca mai toţi colegii ei, nu propune noi paradigme poetice, ci se înscrie în formula de exteriorizare a poeziei care are menirea să creeze efecte imediate, apreciabile la nivelul unor grupuri care se autoacceptă eliminînd tot ce ar veni din afară sau aproape tot ce a fost spus. Reticenţa pare a fi criteriul de judecată care funcţionează în grupul noilor veniţi. Ceea ce nu este atît de rău, însă a te izola în cadrul unei literaturi din care doreşti să faci parte, literatură care la rîndul ei este şi ea izolată de marile literaturi ale lumii, pare a fi o sinucidere inconştientă. Sau poate condescendenţa precoce, pe o altă faţă a talentului poetic, îi justifică pe cei mai mulţi în atitudinea lor.

Oana Cătălina Ninu se bate şi ea cu mai vechile formule, să le spunem a la Cărtărescu, poate Cristian Popescu, pe care le dizolvă în propriile recipiente, creînd formula Ninu, una din cele mai puternice din cadrul promoţiei sale. De exemplu, în prima poezie din secţiunea a treia a cărţii, Nu e timpul fato , prezenţa poeziei lui Mircea Cărtărescu este chiar lăsată la vedere, ca formulă evident: „bucureştiul prin care te plimbi fără nimic pe sub fustă (aici ar fi într-adevăr o pastişă după Rodica Drăghincescu, după cum sesizează şi postfaţatorul şi editorul cărţii, Nicolae Ţone (n.m.)/ bucureştiul cu cruci albite şi dumnezeu pitic lingîndu-şi rănile/ bucureştiul decojind succesiv foiţele de ceapă de pe cupola bisericii/ babele chioare îmbrîncindu-şi colivele pentru soldaţii lor roşii/ morţi la datorie cu darabalele atîrnînd cuminte între pulpe toaca lucioasă/ ciocăniturile ei ca pişcăturile dese şi rapide pe picioare/ sfîntul altar se crăcănează drept în mijloc ţeasta ţi se crăcănează drept în mijloc/ nu poţi nici măcar să arunci mîncarea uitată cu zilele în frigider/ sau resturile de carne moartă uitate cu săptămînile în tine/ strîngi din dinţi rahatul din faţa uşii aprinzi lumînări la morţi pentru cei vii/ ungi tocul uşii cu sînge cald de miel/ în bucureştiul acesta îţi înşurubezi trupul ca-ntr-un somn fărş vise/ bucureştiul cu labe păroase se sprijină de umărul tău/ bucureştiul te ţine de mînă şi ţi se face frică/ cerul umed şi portocaliu ţi se lipeşte de ceafă”. Numai că aici, faţă de atmosferele uşoare, exaltante, de Bucureşti plin de femei şi prăjituri, de îngheţate şi blocuri de după care priveşti mai nimic, din poeziile celor doi, gravitatea stărilor trăite de poeta noastră este mult mai mare şi mai convingătoare parcă, avînd în vedere doza de suprarealism incizată în textul care, mai curînd, s-ar dori o abordare expresionistă. Topirea formulelor este la fel de puternică şi devoratoare, pînă la crearea unei alte materii, ca şi coabitarea expresiilor venite să definească exact stările poetice atît de bine exprimate în final. Ceea ce dovedeşte cu adevărat un talent ieşit din comun. Depinde, de la această primă apariţie editorială încolo, cum va şti să-şi dozeze exuberanţele şi exhibările sufletului, inimii şi minţii, pentru că, de asemenea, cerebralitatea, sensibilitatea şi temperamentul poetei se contopesc într-un aliaj extrem de dur şi uşor, incasant, ca al materialelor din care se fac aparatele de zbor. Însă, şi aşa, trebuie să fie atentă la manierismul care o pîndeşte din fiecare poem, din fiecare stare trăită, din fiecare gest, din fiecare colţ de stradă sau pat de spital, ori din alcovurile în care trupul i se va zbînţui în dureri şi plăceri deopotrivă.

Şi cum am spus de la început, prima şi a treia secţiune a cărţii se înscriu în acelaşi registru, pe cînd cel de al doilea, Nu te mai preface, Ana se desprinde uşor de ceea ce poeta a încercat să fie în celelalte. Chiar şi modalitatea de-a da titluri poemelor spune mult despre ceea ce ar putea duce la o prea timpurie manierizare. Dacă aici disperarea joacă un rol aproape patologic, finalitatea nu mai este ca dincolo, într-un jemanfisism asumat, ci reflexivitatea se impune ca regulă, ca ameninţare a unei posibile ratări. Privirea în afară, către celalalte o umanizează uşor, chiar dacă formula Veteranji se simte oarecum în acest grupaj de poeme: „– burţi tăiate şi burţi cusute cu aţă albă/ eu sunt pielea ta lipită ca o burtă de oase/ netedă dar încreţită pe margini/ dacă mă jupoi se va rupe apa/ şi fătul va aluneca uşor ca un peşte” ( nu te mai preface , p. 41) sau: „n-a mai rămas din mine decît creierul dat prin maşina de tocat/ mă arunc în pat şi nici nu ştiu dacă dorm/sau doar deschid ochii şi imaginea ta îmi spînzură printre gene/ cu un huruit al apei de la duş intrîndu-mi în nas/ în gură sub limbă sub haine/ aceeaşi imagine ca o pîclă eu sarutîndu-ţi pînă sus picioarele/ eşti singură ana/ nu te mai preface că nu s-a întîmplat nimic că/ inima nu-ţi zornaie ca o pungă de pufarine/ cînd dimineaţa porneşti şi-ţi pileşti degetele pînă la os/ de-ţi vine să scuipi întruna sînge şi păr/ sînge şi păr”( nu te mai atinge , p. 47).

Şi epilogul cărţii se doreşte o definiţie a ceea ce ar fi poeta, „o continuă ficţiune” într-o „apocalipsă a interiorului”. Discursul, de adresabilitate, o scoate iarăşi pe poeta noastră din manierismul şi oarecum monotonia acestei prime cărţi. Cînd spui „sîntem tineri cosmine şi tinereţea asta ne sugrumă” nu te poţi gîndi la altceva, cînd luciditatea din ultimul poem pare să clarifice totul: „luciditatea asta cronică stă încolăcită pe mine ca o crustă de carne”.

Debutul Oanei Cătălina Ninu, pînă la acest mijloc de an, este cel mai bun şi, poate, unul dintre cele mai convingătoare din ultimii cinci ani şi asta poate pentru că poezia ei este scrisă bărbăteşte.

Anunțuri
No comments yet

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: