Skip to content

Claudiu Komartin – “Păpuşarul şi alte insomnii” (cronică apărută în egoPHobia)

August 31, 2007

Câte tipuri de conştiinţă, atâta dramă

papusarul.jpg       

            Surprinzător sau nu, invitatul nostru din acest număr este Claudiu Komartin, iar cartea pe care o voi prezenta este mult comentatul şi premiatul său volum de debut Păpuşarul şi alte insomnii (Editura Vinea, Bucureşti, 2003).

 

Încă din titlu începe să se contureze o poetică ce va fi dezvoltată treptat sau, dimpotrivă, abrupt pe parcursul întregului volum, o poetică centrată pe imaginea acaparatoare a Conştiinţei. Ipostaza “animată”, dar în acelaşi timp programatic artificială a conştiinţei va fi Păpuşarul, cel care imprimă mişcare păpuşilor cu sfori, cel care efectiv “trage sforile” discursului poetic. Pentru că volumul lui Claudiu Komartin este, în esenţă, o scenă care-şi arată, într-un act exhibiţionist, “desuurile” (dedesubturile, culisele). În textele lui Komartin (ca, de altfel, la majoritatea modernilor) substanţa nu trebuie căutată într-un dincolo al formei, ea se află cât se poate de reală în însăşi ţesătura textuală, întrutotul la vedere. De aceea, e foarte posibil să se considere că poemele sale sunt pline de ornamente şi preţiozităţi: “În stradă, copiii aurii îmi cunoşteau cel mai bine/ slăbiciunile. Ei aruncau la picioarele mele halouri de/ lumină trandafirie, pietre preţioase, bumbii de la unifor-/ mele majordomilor. Dar toate aceste nimicuri/ mă lăsau rece, călcam netulburat peste ele umblând/ mai departe în căutarea promisei prăzi” (Gonzalo). Totuşi, este important de remarcat că această poetică manieristă este cultivată în mod conştient, în sensul unei reveniri critice la modelele anterioare, un fel de revalorificare a lor. Răspunsul la dilema bătătorită despre „cum e cu putinţă ceva nou” pare să fie legat de reînnodarea punţilor cu tradiţia poetică – o diversitate în identitate, dacă vreţi.   

În mod evident, trebuie să distingem între două tipuri de conştiinţă. Este, în primă instanţă, (supra)conştiinţa poetică, omniscientă şi omnipotentă, o divinitate a textului care regizează întreaga desfăşurare a „firului” liric: „păpuşarul cu mâinile negre zumzăie pe străzile unui mare/ oraş negru/ îşi înfige unghiile în carnea unora care trec întâmplător/ pe acolo (iar ăştia pică imediat ca loviţi de trăsnet)/ degeaba m-aş apropia acum, aşa, tiptil îmi spun/ ţinând între dinţi o rugăciune/ ca pe un topor abstract de aruncat la picioarele lui/ aşa că stau ghemuit în propria sudoare rece şi tac” (Păpuşarul).

Urmează o conştiinţă subiectivă, a actantului liric, o conştiinţă în esenţă scindată: „scriu un poem strâns şi rece ca un pumn de oţel/ şi fiindcă eu respir de acum pentru doi/ fiecare gură de aer îmi arde plămânii iar viaţa/ mi-o scuipă în subsoluri mustind de alcool” (*** (scriu un poem încordat şi tăios)). Este motivul baudelairian al „călăului de sine însuşi” (heautontimoroumenos), de altfel întreaga secvenţă păstrează ceva din atmosfera poemelor simboliste franceze. Eul poetic se dedublează la infinit, preia sau aruncă tot felul de măşti, care mai de care mai terifiante sau mai colorate, mai încărcate sau mai tăioase, dure, corozive. Nici nu se mai ştie dacă faţa iniţială persistă, ascunsă undeva sub urmele groase ale pensulei, sau succesiunea delirantă a măştilor groteşti/ inefabile a dizolvat-o în întregime.

Pe de altă parte, s-a vorbit foarte de mult de nota livrescă a poeziei lui Claudiu Komartin. Într-adevăr, textele sunt supraîncărcate de nume şi referiri cărturăreşti, care deşi se încadrează în poetica sa specifică, cea a artefactului viabil, nu reuşesc decât să îngreuieze excesiv planul formal al poemelor.

De ce artefact viabil !?! pentru că , pe de o parte textele lui Claudiu Komartin sunt artificiale, manieriste, „căutate”, însă pe de altă parte, aceleaşi texte sunt marcate de pulsiunea unei trăiri exasperate, terifiate, dar în cele din urmă autentice: „dansez cu moartea în oglinzi princiare/ am părul pieptănat şi hainele aranjate/ impecabil/ iar pereţii încăperii minuscule în care locuiesc/ sunt chiar rănile/ exasperante ale singurătăţii mele/ (…)/dansez cu moartea peste crini calcinaţi/ şoldurile mi se leagănă atât de graţios/ atât de manierat/ de parcă nu eu aş fi scris/ cu sânge pe geamul dinspre stradă/ SALVEAZĂ-MĂ/ într-o limbă necunoscută” (hiatus). Dedublarea e, în acest sens, „dublă” – o dată la nivelul semantic al textelor (pluralitatea măştilor), o dată la nivelul procedeelor artistice, al „manierelor” abordate în mod critic (pendularea între scrisul artificial, distant, pretenţios şi scrisul ancorat în real care încearcă să capteze zbaterea tragică a fiinţei-în-lume).

Revenind la titlu şi la insomnii, pe parcursul volumului mi-au atras atenţia versurile: „ca să umplu cu ceva golul/ nu îmi rămâne decât să mă apuc iar să dorm” şi mă întreb cine produce starea inspirată – somnul sau insomnia? Poate că amândouă!  Contextual este vorba de „o alianţă nouă”: „pentru tine sunt poemele astea scrise pe inima goală/ ascultă/ în definitiv noi doi suntem la fel/ şi spun asta pentru ca în spaţiul care ne desparte/ să nu mai încapă nici o mască ştii bine/ că toate dimineţile lumii ne surprind în aceleaşi/ poziţii/ cu faţa la perete crestând tencuiala în căutarea/ unei uşi sau ferestre” (O alianţă nouă). Poemul poate fi interpretat ca un text erotic, dar în acelaşi timp poate fi înţeles în mod polemic faţă de estetica lui Adrian Urmanov. De altfel, întregul ciclu al Păpuşarului (format din patru texte) îi este dedicat. În acest sens, Komartin mimează pentru a o nega „maniera” lui Urmanov, „arată cu degetul” poemele utilitare, bazate pe un raport foarte strâns (dorit cât mai concret) între autor şi cititor. Ironia este foarte subtilă, iar tragicul se transformă în cele din urmă într-un simţ fin al ridicolului: „canalul de comunicare între noi s-a îngustat prea mult/ vino cu spaimele tale cele mai negre/ lipeşte-le de buzele şi de palmele şi de spaima mea/ trebuie să încheiem o alianţă nouă/ altfel/ ca să umplu cu ceva golul/ nu îmi rămâne decât să mă apuc iar să dorm”.

            Finalul volumului este foarte sugestiv şi are pretenţia de a deschide un nou drum: „Mă grăbesc să retez funiile care mă mai leagă de ţărm/ (Funii lungi şi cărnoase, pline de viaţă)// E nevoie să distrugi dintr-o dată ceea ce te mai ţine la ţărm/ Pentru a inventa un stil nou/ Sau o perversiune mult mai cumplită” (Poem (Curând voi mina tot ce am afirmat vreodată)). Prin negaţie începe orice revoluţie în cultură, asta o ştim cu toţii. Urmează să vedem, peste ani, dacă a iniţiat-o sau nu Claudiu Komartin…  

Anunțuri
No comments yet

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: