Skip to content

Cosmin Ciotloş – Poemeintrauterine (în România literară, nr. 44, 9 noiembrie 2005)

August 28, 2007

 coperta-mandala.jpg

Anticipat întrucâtva de premiul Festivalului de Poezie Promethevs şi dezvăluit din când în când în reviste, debutul Oanei Cătălina Ninu (Mandala, Ed. Vinea, 2005) rămâne, totuşi, surprinzător. Deşi cititorii erau familiarizaţi cu destule dintre poemele de aici (prezente şi în antologia generaţionistă a lui Marin Mincu) şi acomodaţi cu tonul de ostentaţie erotică a versurilor, volumul ca atare vine la rândul lui cu noutăţi. Care nu ţin atât de texte , cât de compoziţie: începând chiar de la titlu, care oferă – orgolios – amoralităţii un background descinzând din mistica sanscrită, şi încheind cu segmentarea caleidoscopică în patru secvenţe, cartea capătă o coerenţă formală extraordinară. Scurtele erupţii ale suferinţei, aşa de disipate la urma urmelor, tortúrile şi neurastenia despărţirii sunt puse cap la cap cu o intuiţie bine dozată. Poemele se susţin unele pe altele într-o ordine nu mecanică, de domino, ci subversivă: ,povestea” înaintează exclusiv de la un ciclu la altul. În interiorul secvenţelor, numai discurs: fragmentele narative sunt sincopate ori deturnate. O anume urgenţă a durerii, o panică reverberată fiziologic în prima parte a volumului (mandala) cedează locul unei aluviuni de reproşuri distante mimând refrenul (nu te mai preface ana), apoi unei terapii solitare, cu oscilaţii şi indecizii (nu e timpul fato). Iată o radiografiere parţială a zonelor liminare. Până aici, nu de puţine ori scabrosul corporal (sexual sau nu, după caz) conservă atmosfera coşmarescă, comparabilă aceleia din Capriciile lui Goya. Dezagregarea continuă a cărnii şi a tramei discreditează orice formă de alteritate: numele invocate sunt, laolaltă, pasabile, după cum pasabil e şi artificiul prin care destinatarul e când bărbat, când femeie. În realitate există un singur emiţător, deloc dispus să comunice, care se răsfaţă intimist pe pagini întregi: ,zilele în care nu-mi ating pielea din spatele genunchiului sunt zile pierdute/ mă simt singură şi atunci încep să ţes o pânză de păianjen din carne de om” şi ,atunci nu-mi voi mai băga scobitori în ochi/ nu-mi va mai fi frică să adorm pe hoitul meu de ieri.” Sunt de citit numeroase fragmente remarcabile, pe care nu le vertebrează nici tensiunea, nici zbuciumul, ci un gen de forţă centripetă, de farmec al subsidiarului : ,aburul locomotivei trebuie să-l simt dinainte ţăcănitul roţilor nu-l voi auzi oricum” apoi: ,ştiu că eşti undeva la munte la ski şi fumezi în aceeaşi poziţie ca şi mine/ camera ta e o ceaşcă de cafea cu zăpadă neagră .” Ca în alunecările de teren, straturile inferioare se mişcă mai repede decât acelea de suprafaţă. Aşa se face că un aparent nonsens cum e acesta ascunde un exerciţiu de rafinament senzorial: ,în apă caldă nu simţi tăietura (subl. mea) e ca atunci când cineva îţi toarnă ulei încins (subl. mea) pe corp.” Pur şi simplu asocierea e validată instinctiv, empatic, de orice cititor, înainte ca o elementară logică să disocieze între analgezic şi coroziv. Lectura e clar direcţionată, visceralul o ia înaintea limbajului.

O subtilitate, în cele din urmă, cu măcar două tăişuri, de vreme ce asemenea slalomuri nu pot păcăli stilistica. Tuşele groase, de videoclip ,black metal”, în care sunt trasate deopotrivă sintagme şi imagini, sufocă – prin uzură – sinceritatea afişată a cărţii: ,sfântul altar se crăcănează drept pe mijloc ţeasta ţi se crăcănează drept pe mijloc”, ,mă îngrop adânc în mortarul amestecat cu transpiraţie şi sânge” şi ,nu mă aştepta astă seară întâlnire de afaceri copilul e în frigider în spatele oalei cu ciorbă.” Categoriile negative au o frecvenţă şi o stereotipie care le fac necreditabile. După acelaşi model al surplusului şi al gratuităţii, consecvenţa cu care aproape orice poate admite un comparant din registrul sexual e susceptibilă de a fi artificială (,fluturii din jurul neonului bâzâind sub formă de vulvă”, ,muşuroiul de furnici sub formă de uter.” etc.) Desigur, intenţia e să putem descoperi în acestea un univers miller-ian, mai degrabă prospectiv decât un ,regressus ad uterum”; mai curând saphic sau egotist şi decât matern. Aşadar toate aglomerările barochiste de obiecte şi tropi ajung indicii ale unei repoziţionări discrete a lumii pe criterii obsesionale. O reificare neajutată însă şi de consistenţa retoricii.

Restrânsul ciclu final (trăiesc într-o continuă ficţiune sau pentru o apocalipsă a interiorului), în fapt un hiperteliu al primelor trei părţi, încearcă o relaxare (citeşte: devitalizare) a discursului anterior, prin acreditarea traumelor drept ficţiuni. Poemele devin mai onirice şi mai puţin directe: ,un peşte imens îmi intră pe sub mânecă până la umăr/ mi se lipeşte de piele îşi umflă şi îşi dezumflă succesiv branhiile/ un peşte imens cu ochii roşii bulbucaţi tremură pe mâna mea/ tremură întrerupt precum carioca unui schizofrenic.” Din fericire, tezismele sunt fragile, inofensive: ,cu greu răzbat până la mine urletele voastre/ reproşurile voastre că nu trăiesc ceea ce scriu”, iar textele rămân poezii, şi nu demonstraţii.

Vizibil tineresc, sincron cu módele, dar autonom în ceea ce are mai rezistent, un volum ca Mandala propune o poetă al cărei traseu e de urmărit

Anunțuri
No comments yet

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: