Skip to content

Tudor Creţu – Estetica „femeii-foarfecă”(cronică)

August 12, 2007

„În etate” de doar 20 de ani, Oana Cătălina Ninu este una dintre debutantele cele mai credibile ale anilor din urmă. Mă grăbesc să fac, însă, o nuanţare: mă refer, mai degrabă, la potenţialul ei indubitabil, judecat prin prisma celor mai bune versuri, decât la cota estetică a produselor finite, adică a textelor ce alcătuiesc cartea de debut: Mandala, editura Vinea, 2005.

Încă înainte de a o cunoaşte, deci prin 2004, am auzit reacţii gen: „Fii atent cum scrie asta la 19 ani!”. Ca şi în cazul lui Claudiu Komartin, raportarea „operei” la  vârstă – au fost printre cei mai tineri debutanţi ai generaţiei 2000 –  a dus la un plus de entuziasm al receptării.

Dar să vedem, cu citate, cum scrie Oana Cătălina Ninu. Să comparăm următoarele două grupaje. Ambele sunt, după mine, mostre lămuritoare în raport cu întregul volum:  1.  „în fiecare seară în somn rup simetric cearşaful sunt/ femeia-foarfecă mă bag goală în plapumă şi încep studiile de estetică” sau „stai cu picioarele pe ciment în baia cu igrasie şi apă de 27 cm/ fumezi te razi cu lama cureţi prin tine cu hârtia de şmirghel” sau „zilele în care nu-mi ating pielea din spatele genunchiului sunt zile pierdute”; 2. „dincolo de uşă e dumnezeu / se spală singur pe picioare se rade în cap îşi tatuează cruci zbiară la / mama să scoată rufele pe sârmă printre cămăşi una mai păstrează mirosul tău” sau „şi să rânjesc când te călăresc şi port pinteni ácele au o lungime de/5.57 cm injecţii cu gentamicină şi secreţii vaginale (…)”.

Primul grupaj are, într-adevăr, forţa de a trasa câteva coordonate de rezistenţă: o melancolie pe alocuri sumbră, o poezie „feminină” (doar) prin simplul fapt că e scrisă de o femeie, de o poetă care ştie să facă – dar nu întotdeauna! – din propria-i carnalitate o angoasă care combustionează.

Cel de al doilea set e alcătutit din versuri inflaţioniste, aş zice, cam în maniera unei părţi a generaţiei şi  care sunt, nu de puţine ori, prea sordide ca să stea în picioare.

Gesturile definitorii se petrec sub semnul (auto)cunoaşterii şi introspecţiei, sinonime, acestea, în versiunea Oana Cătălina Ninu, cu o serie de incizii mai mult decât chirurgicale, brutale. Decojirea, desfacerea, smulgerea sunt, de aceea, demersuri obsesive: „…decojesc pielea cornoasă de deasupra/ mă ustură ca o rană deschisă respir şi degetele tale scormonesc în gol”, „îmi desfac rând pe rând bandajele albe de pe creier cheagurile lecturile vâscoase”,  „atunci mă deschideam şi spărgeam oglinzile (am resturi de cioburi în plămâni)” etc.

 Adevărul stării este generat, ca efect, şi de minuţia descripţiei, de morbideţea detaliilor a căror derulare constituie, adesea, resursa cea mai intimă a discursului.

Una dintre constantele douămiismului tinde, în textele Oanei, spre extrem: este cea mai aplicată (unii ar zice „respingătoare”) poezie a fiziologicului, a corporarulului. Lichidele, membranele etc. sunt obiectele   „studiilor de estetică”  ce încep, să-i dăm cuvântul autoarei,  când „mă bag goală în plapumă”.

 Dar nu e numai asta: în acest context, erosul devine un fel de carnagiu. Temperatura nevrotică îşi găseşete, atunci când poemul e reuşit,  o translatare veristă în acuitatea  terifiantă a textului: „sunt tăiată longitudinal pe mijlocul pieptului aştept să vii peste mine şi să cazi/în falie ca într-o mlaştină eu să trag fermoarul şi degetele tale să-mi împungă nevrotic pielea/ca nişte coarne de melci atunci voi fi frumoasă şi pe dinăuntru atunci mi se va usca părul (…)”.

Consistenţa fiorului erotic este  marcată de chiar turnura neagră şi exhiba(n)tă  pe care o cunoaşte în discurs.   Uneori prea neagră şi prea exhiba(n)tă. Poeta pare a se simţi datoare să răsucească inutil cuţitul în inciziile poetice de care vorbeam anterior: însă, în locul suplimentului  vizat, obţine doar un scrâşnet forţat din dinţi.

Acele „studii de estetică” auto-aplicate iau şi alte forme. A suge, a scobi, a pipăi  sunt verbe destul de frecventate, indicii pregnante legate de directeţea experienţei ce punctează auto-cunoaşterea sau recursul obsesiv la corporalitate.

 Sarcastic, cinic este abordată şi ambianţa familială, socială etc. Mediile acestea formative devin traumatizante, pedepsele tipice, gen „culcatul la prânz”, se transformă în spaime, în episoade cu o coloratură psihedelică: „(tovarăşa educatoare mă plesneşte cu rigla peste mâini /mă pune să desenez case cu ochi şi pisici spânzurate prin tufe de hibiscus sor’mea fac/cuşti cu lacăte pentru cai trebuie să am grijă să nu se scape pe ea nu vreau să dorm la prânz)”.

Una peste alta este limpede că avem de-a face cu o poetă adevărată, excepţională pe alocuri, dar al cărei volum suferă, din păcate, de tare specifice multor douămiişti.  

Anunțuri
No comments yet

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: