Skip to content

Bogdan Perdivară – kilometri de pivniţă (cronică apărută în Propaganda)

August 11, 2007

  Kilometri de pivniţăpivniţăpivniţă

kilometri.jpg 

„Şi-atâtea oraşe de oameni/ şi-atâţia kilometri de pivniţã şi/ kilometri de şobolani sabotându-ne/ rozându-ne ţevile urcându-se pe pieptul nostru/ când dormim”. Este imaginea infernului foarte uman, construit, care se perpetuează la infinit asemenea celulelor canceroase. Imaginea unui altfel de „Ieud fără ieşire”, altul decât cel al lui Ioan Es. Pop, un Ieud foarte personal şi, în acelaşi timp, foarte general ca viziune asupra lumii, acela al lui Bogdan Perdivară (Kilometri de pivniţă, Editura Vinea, Bucureşti, 2004), cel mai bun debut în poezie al anului trecut, deţinător al prestigiosului premiu „Mihai Eminescu”. Pentru că spaţiul care circumscrie poezia lui Perdivară este spaţiul închis tipic, spaţiul restrâns, limitat, provocând inevitabilul sentiment de claustrofobie. Nu poate fi vorba de spaţiul intim, de cercul perfect autosuficient, loc al recluziunii voite şi revitalizante. Ceea ce ar fi putut fi cândva un univers compensatoriu, se transformă în poezia lui Bogdan Perdivară într-o alveolă coşmarescă, un mediu gelatinos care pare că ia forma fiinţelor închise într-însul, pentru a le bloca definitiv orice posibilitate a evadării: „ de câteva zile încerc sã ies din camerã încetul cu-/ -ncetul pipãind cu vârful pielii pereţii i-am numãrat/ pe toţi de nenumãrate ori”.  

În mijlocul infernului, în mijlocul mizeriei cronice, fiinţele care populează acest spaţiu se zbat, se contorsionează, caută permanent o ieşire: „încet-încet o sã ies de aici/ boţit ca un tricou furat din second-hand şi îmbrãcat/ pe sub haine o sã-ntorc spatele la tot frigul şi la toate/ neajunsurile plapumei o sã mã strâmb de-afarã/ o sã le strig cuvinte urâte apoi o sã fug înãuntru/ triumfãtor şi-ngrozit/ (lângã peretele galben ştefan azvârle câte o carte în sobã/ se-ntoarce spre noi şi spune “v-o recomand cu cãldurã”)”. Însă ieşirea nu poate fi decât una temporară, urmată în mod necesar de întoarcerea printre semenii din „pivniţă”. Câteva portrete (dan, naciu, diana, ştefan) se desprind şi se conturează cu ajutorul detaliilor semnificative – fiecare are povestea lui şi fiecare deţine o altă perspectivă asupra infernului comun. Portretele sunt flash-uri în corpusul textului, momente de respiro, insule tragi-comice de care poţi să te agăţi în ultimă instanţă pentru a suporta întreaga mizerie revărsându-se continuu, descrisă în cele mai mici amănunte.

În acest sens, recuzita nu poate fi decât una de excepţie, de la fermoarul care „îmi zâmbeşte cu gura de chinoroz/ a unei pãpuşi” la „buzele cleioase crãnţãnind vârful sexului”, de la „firul de zeamã verzuie rodul muncii isterice/ a unui stomac” la „colegienele obeze în treninguri de supraelastic/ cu maldãre de vase murdare în drum/  spre spãlãtor”, de la soarele „dispãrut prãbuşindu-se ca o raţã-mpuşcatã” şi până la „pumnii de romparkin şi diazepam”. Toate, imagini ale disperării, ale unei vieţi în care greaţa, deznădejdea, revolta au şters şi au înlocuit orice urmă de linişte sau seninătate. Singura realitate foarte concretă rămâne perioada anterioară adolescenţei, încărcată de o puritate abia ghicită dar, în orice caz, irecuperabilă: „lumea s-a terminat hãt în adolescenţã/ o datã cu mine trãim în tristeţea mea postcoitalã”.

Kilometri de pivniţă se acumulează treptat, din ce în ce mai ameninţător, pe măsură ce fiinţa înaintează în timp, şi, aproape paradoxal, pe măsură ce căutarea unei ieşiri devine tot mai evidentă, tot mai apăsătoare. Apar substitute ale realităţii, mici refugii, tentative de evadare, de fapt eşecuri şi ratări, care în loc să ciopârţească distanţa dintre înăuntrul sufocant şi un „afară” doar presupus sau imaginat, augmentează tensiunea şi delirul fiinţelor captive. Într-un poem publicat după volumul de debut, se spune: „fetiţã eu întotdeauna am fugit sã m-ascund dupã fustele sticlei/ într-un loc întunecat rãcoros/ din care n-am putut niciodatã pleca prea departe/ poate doar ca sã nãpârlesc puţin sã mã trezesc/ brusc în altã beţie ca într-o piele mai mare/ doar/ e şi ãsta un fel de „ieşim noi cumva la luminã” ”. Asemenea păpuşilor ruseşti Matrioska sau asemenea burţilor de peşte din Iona, lumile se încapsulează unele într-altele la infinit, până când inexistenţa unui dincolo devine, la un moment dat, certitudine.

              Kilometri de pivniţă e poemul unui strigăt de disperare şi, totodată, poemul unei resemnări din ce în ce mai fireşti şi mai calde (sic!) în faţa exteriorului coroziv. Aproape ca într-o melodie de hip-hop, versurile se înlănţuie gradat, descriptiv, în încercarea tot mai deznădăjduită de a acoperi toate elementele realului: „pentru aerul gros ca respirat prin şosete/ (…)/pentru palmele pline de transpiraţie şi bucile/ cuminţi dându-şi întâlniri zilnice/ în autobuzele patriei/ (…)/pentru bãrãcile auschwitzurilor noastre/ (…)/pentru oasele ce ne vor spinteca/ burduful pieptului tãioase şi precise precum/ cuţitele electrice din abator şi pentru/ oamenii izbiţi de camioane şi creierii lor cãzând uimiţi/ pe asfalt şi bãltind ca nişte melci putrezi”. Un exces de autenticitate, o percepţie exacerbată a lumii şi a propriilor stări, ca pentru a extirpa tot răul, toată greaţa, prin simpla numire a lor. Şi avem dovada, de ce nu, a unui fel de naivitate – ipostaza demiurgică a creatorului, care, prin cuvânt, creează şi distruge lumi, un orgliu pe care Bogdan Perdivară şi-l asumă.

               Dincolo de toată mizeria unei existenţe la limitele supravieţuirii, se întrevede, în final, altceva:  atât de liniştiţi mai ales seara/ ne aşezãm împreunã sã ascultãm cum cade/  
zãpada de pe acoperiş// cu bufnet greu de gãleatã scãpatã-n fântânã/ (…)/şi totuşi nimeni nu vine sã ne salveze/ sã ne deszãpezeascã gardul cu plugul/ şi totuşi nimeni deşi zilnic strigãm hai odatã// (…)/pereţii ruginesc şi se strâng poate/ vom ajunge sã ne iubim”. Deşi doar o posibilitate, o soluţie incertă, dragostea pare să transgreseze infernul cotidian sau, cel puţin, să-l sublimeze, să-l purifice în esenţă. Poezia lui Bogdan Perdivară se salvează, astfel, de la simpla descriere a răului generalizat. Un fir (chiar dacă foarte subţire) pare să ne conducă spre ieşirea din labirintul kilometrilor de pivniţă…

Anunțuri
No comments yet

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: