Skip to content

Miruna Vlada – poeme extrauterine (cronică apărută în Propaganda)

August 10, 2007

Poezia – „un fel de supradoză”

           suceava.jpg

             „Îmi încălzesc braţele cu linişte. calea cea bună e şerpuită. calea cea bună e dublă, e ruptă. am o meduză pe creier. aceea este feminitatea mea. nimeni nu e dornic să tacă, să lingă rănile şerpilor. vreau ca boala pe care o mimez să fie calea mea.” (Iubiţilor, lăsaţi-mă să epatez). Boala mimată, „scrisul cu forcepsul”, „darul spargerii care strică tot”, sensibilitatea dezarmantă dar, în acelaşi timp, armată sunt câteva dintre pattern-urile poeziei Mirunei Vlada (poemextrauterine, editura Paralela 45, 2004, cu un Cuvânt înainte de Octavian Soviany). Şi aceasta numai datorită faptului că „fiecare poet îşi foloseşte limba pentru a netezi tăcerea”.

Majoritatea imaginilor concretizate în fixitatea versurilor sunt „blitz-uri care orbesc”, flash-uri puternice, un colaj alambicat de ţipete, stări, decoruri, obiecte, personaje, acţiuni semnificative. La nivelul sintaxei, ceea ce caracterizează poezia ei sunt enunţurile scurte, tăioase, versurile terminate de cele mai multe ori prin punct, în aşa fel încât capătă forma şi caracterul unor sentinţe. Ca într-un tribunal în care sunt judecate, succesiv, cazurile unor posibile versuri. Poezia se construieşte din această mişcare circulară oarecum „exactă”, o dinamică ce pune în discuţie diverse imagini mai mult sau mai puţin contondente, aruncă frânghii şi pârghii spre închegarea unei posibile Poezii (şi mai ales Poetici!), dar care îşi trăieşte eşecul şi imposibilitatea ca pe o reală „vindecare”. Totul e posibil şi în acelaşi timp imposibil în poezia Mirunei Vlada, care ne încearcă vigilenţa la fiecare pas, printr-un discurs aparent (?!) lipsit de coerenţă: „întunericul se scrie cu voluptate şi invidie./ adolescenţii iubesc precum nişte bătrâni sclerozaţi./ pământul linge cerul gurii mele./ arhitectul absoarbe în linii tot ce nu se poate curăţi de la sine./ visele atârnă dimineaţa cu limbile scoase, spânzurate de realitate.” (Istoria milei (I)). Este aproape un tipar sintactic, o structură vidă dar potenţială care aşteaptă să filtreze şi să deruleze imagini, într-o ars combinatoria ce aminteşte cumva de poezia manierist-concettistă a secolelor XVI-XVII, de dicteul automat suprarealist sau, la rigoare, de onirism.

Pe de altă parte, frenezia, delirul, trăirile (mimat?) extreme, spiritul decadent pot fi expresia unui „nou expresionism” (aşa cum este precizat pe ultima copertă a volumului). O a treia direcţie, foarte pregnant luată în discuţie în legătură cu poezia Mirunei Vlada, pare să fie „linia” de la Angela Marinescu citire, care ar continua mai ales prin Elena Vlădăreanu (autoarea poemelor extrauterine are şi un moto din aceasta!), o linie impropriu numită prin termeni foarte largi şi, uneori, obscuri, de la „poezia erotică feminină/feministă” şi până la poezia „pornografică” sau „licenţioasă”. O serie de exagerări care, în esenţă, demonstrează existenţa unei mentalităţi încă ancorate în tot felul de preconcepţii, rigidităţi şi clişee conservatoare. Cred, mai degrabă, că este vorba de o încercare disperată de a duce până la ultimele consecinţe filonul „autenticist”, printr-o organicitate exacerbată şi prin cultul obsesiv al trupului.

Miza? Poate fi una „în negativ”, în sensul că toate aceste disecţii, toate actele erotice sau erotizante, toate „crizele”, traumele şi bolile exhibate la nivel corporal conduc, ca într-o posibilă lume din spatele oglinzii, într-un fel de reflectare inversă, plină şi semnificantă, o decantare a unui „dincolo”, o posibilă „metafizică” (oare nu vorbea Julius Evola despre o „metafizică a sexului”?) pornind de la aspectele cele mai vulgare şi groteşti ale trupului, ale cărnii. Dar poate fi şi o miză a refuzului oricărei transcendenţe sau problematici „înalte”, un fel de autobiografism extrem care, prin impulsul foarte pronunţat de a nota cât mai frust şi exact trăirile intense, sfârşeşte a înota în gol în propria imposibilitate. Evident, literatura nu poate niciodată să transcrie viaţa şi este, în acest sens şi prin însăşi natura ei, un minunat eşec etc.   

În orice caz, riscul este imens. Iar Miruna Vlada şi-l asumă. Şi este cel puţin ciudat motivul pentru care critica literară este atrasă (parcă magnetic) tocmai de pasajele „vulgare” (care conţin cuvinte sau acţiuni deloc cuminţi), când poezia Mirunei Vlada este focalizată pe starea de criză la diferite niveluri. O scuză rămâne, desigur, aceea că amănuntele „picante” sunt întotdeauna cele care se reţin cel mai uşor! Şi „da. un gândac negru şi lucios semăna cu mine. încerca să-mi mănânce degetele de la picioare. după ce l-am strivit toată podeaua s-a înnegrit. vedeam în oglindă o femeie însărcinată bocind. tălpile mi s-au lipit una de alta. da. sufletul meu s-a umplut de păr negru şi aspru” (Iubiţilor, lăsaţi-mă să epatez).

În aceste condiţii, dintr-o altă perspectivă trebuie privit volumul de debut al Mirunei Vlada, iar reconstituirea unei presupuse „ascendenţe literare” nu spune, în definitiv, nimic concret, aplicat textual. Problema esenţială cred că este cea a coerenţei, caracterul „fracturat” al poemelor, respectiv al întregii cărţi. Textele par scrise la vârste diferite, în etape diferite de maturizare lirică, ordinea poemelor e oarecum aleatorie (cu excepţia faptului că volumul se încheie, sugestiv, printr-un Testament), selecţia pare grăbită, impresia de compozit, de agregat haotic este pregnantă. De aici şi întrebarea cât de conştientă este tânăra poetă de ce scrie? Şi, mai departe, acea ars combinatoria pe care o observam puţin mai sus este premeditată sau întâmplătoare? Ni se spune că „nici un bărbat nu mă poate dezvirgina de moarte/ tu înseamnă nu, evident/ uite-aşa m-apucă pe mine cheful/ de exhibiţionism lingvistic/ limba ta de porc e o petală/ îţi folosesc creierul ca pe un vibrator” (4augustcostineşti) sau că „fug de vindecare prin cuvinte/ (…)/ cuvintele sunt femeile mele gonflabile/ sunt propria mea adulteră” (Testament).

 Răsfoind cartea, la re-re-lectură, imaginea este aceea a unei răscruci sau a unui ghem. Între artificialitate şi ludic, între organic şi mimetic, între teribilism şi intens până la limita suportabilului, poezia Mirunei Vlada poate să o ia, brusc, în absolut orice direcţie…  

Anunțuri
No comments yet

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: