Skip to content

Răzvan Ţupa – „fetiş (o carte românească a plăcerii)” (cronică apărută în Propaganda)

August 2, 2007

Între plăcere şi tăcere

pic-120.jpg

Fetiş, o carte românească a plăcerii de răzvan ţupa (ediţia a doua, revăzută şi adăugită, editura Vinea, 2003) debutează cu un argument, cu rol de ars poetica sau chiar de manifest literar. Să nu uităm, aşadar, că Răzvan Ţupa a fost unul dintre membrii activi ai cenaclului Fracturi, iar această „carte a plăcerii” încearcă, în primul rând, restabilirea comunicării, a lianturilor dintre autor şi cititor, sacrificând, în acest sens, „tot ce era adăugat de dragul unei înţelegeri aproximative, iar ceea ce a rămas, poate că are o formă uneori nepermis de eliptică, dar sunt şarjele de revoltă ale unui fond patetic, al armatei noastre ilegale surprinsă în mijlocul manevrelor jignind profund impresia noastră despre poezie”. Elipticul ar părea să fie modalitatea artistică prin excelenţă capabilă de a surprinde toate nuanţele, unghiurile, fisurile, excrescenţele acestei lumi, o lume în care obiectele aproape că înlocuiesc oamenii, o lume în care automaticul şi mecanicul aproape că înlocuiesc viul – „o atracţie fetişistă la nivelul întregii societăţi”.   

Despre ce plăcere poate fi vorba în aceste condiţii? Să fie oare plăcerea concretă, fizică, depăşind limitele naturalului înspre fetişism? Să fie oare plăcerea comunicării, a întrepătrunderii dintre ideile/stările/sentimentele celor doi interlocutori? Şi atunci de ce tăcerea? Pentru că citind cartea lui Răzvan Ţupa aproape că te loveşti de tot felul de ipostaze ale tăcerii, mai mult sau mai puţin camuflate, tăceri depline şi tăceri întretăiate, tăceri grele şi tăceri de convenienţă. Iar acest lung şir al tăcerilor (contrazis prin însăşi existenţa unui discurs poetic, al acelei vorbiri-despre-tăcere!) se extinde indefinit în ultimele cicluri ale volumului (în special în „corpuri româneşti”), proliferându-se, cu siguranţă, chiar dincolo de suportul textual: „alteori SIGUR că te bucură nişte cuvinte terne/ cu puterile lor precise şi chirurgical nimeni nu pierde nimic/ creşte numai pofta ca o serie de tăceri să înlocuiască faptele noastre timide/ vorbesc încet fac loc folosesc MUZICUŢA ALBĂ a muţeniei” (o atingere completă). Un simptom clar al crizei postmoderne, al lianturilor slăbite între indivizi.

Un lucru esenţial în viziunea propusă de volum este, cu siguranţă, o anumită imagine a individului dublat cumva de corpul său sonor, „corpul tău de sunete cu petale cenuşii” cu care debutează ciclul mijloace de transport în comun. Este vorba şi despre faptul că „traducerea asta continuă pe care o facem într-o limbă proprie ne garantează prezenţa şi atrage impresia că (…) tot ce se constituie într-un contact cu figurile unui altcineva decât noi conturează o dimensiune specială a corpului nostru (subl. mea)” (Argument). Acest corp de sunete poate fi asimilat unui corp astral, omniprezent, dublând încontinuu corpul uman propriu-zis, pentru că (nu-i aşa?), „un corp românesc este celălalt/ căruia îi transferi tot ce eşti” (stelele vorbesc pe limba ta). Şi, în definitiv, limitele dintre realităţi, dintre aşa-zisele dimensiuni sau lumi, se şterg, iar „visul este ceea ce faci de când te trezeşti până seara târziu/ într-un moment foarte clar când/ umbra mea fonetică se lasă peste tot cu o briză de atingeri”. Identităţile sunt, fără doar şi poate, permutabile.

 Aşadar, poezia lui Răzvan Ţupa este populată, pe de o parte, de diverse obiecte devenite fetişuri, iar pe de altă parte operează cu tot felul de „semne”, „vocale”, „cuvinte de legătură”, „tăceri”, „respiraţii”, „umbre fonetice”, cam tot ce ar putea intra în sfera mai largă a comunicării sau, în sens restrâns, a comunicării poetice (respectiv raportul autor-emiţător, reţeaua complicată care se întreţese din impulsurile lor locuţionare). Se înregistrează şi se constată, de cele mai multe ori, imposibilitatea unui contact direct, nemijlocit între cei doi poli ai actului de comunicare: „şi tu care-mi vorbeai într-o limbă numai din vocale/ fără cuvinte de legătură” (totem 7). Însă ipostazele comunicării, la Răzvan Ţupa, sunt problematizate net diferit de vocea Poemelor utilitare ale lui Adrian Urmanov, apărute ulterior la Editura Pontica, în 2003. În Fetiş nu se încearcă, în nici un caz, o manipulare sau o convingere a cititorului, o (re)orientare a acestuia, mai mult sau mai puţin forţată, către literatură. Răzvan Ţupa arată starea de fapt, îndrumă cititorul spre conştientizarea anumitor aspecte (deopotrivă în plan existenţial şi în plan poetic), iar acţiunea cititorului va rezulta numai în măsura în care există plăcerea. Căci „datoria noastră e plăcerea pe cerul gurii stelele apar una după alta”.   

Anunțuri
No comments yet

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: