Skip to content

Domnica Drumea – Crize (cronică apărută în egophobia)

Iulie 31, 2007

 Crize

pictu-004.jpg

„Ploaia asta/ peste copiii murdari de la metrou/ te privesc cu ochi apoşi de câine bătut/ ei n-au înţeles niciodată nimic/ dacă moare tu moare şi eu dacă plouă tu plouă şi eu/ bebeluşi înveliţi în ziare/ sorbind aerul prea greu dintre sâni/ ţară de hoţi şi de curve/ ţară care ai spălat veceuri/ iubeşte-mă/ trupuri zvâcnind în gropile comune/ aici a căzut revoluţia roşie/ aici oamenii s-au prefăcut în noroi/ violence made silence […]” (22 decembrie). Este  un fragment din volumul de debut al fracturistei Domnicăi Drumea – „Crize”, apărut la editura Vinea şi nominalizat la Premiile de debut ale revistei România literară (pe anul 2003).  

„Crizele” se dezvoltă anamorfotic, delirant prin (re)combinarea unor topoi caracteristici ultimului deceniu în peisajul mioritic: aurolacii, heroina, secţiile de dezintoxicare, avorturile şi clinica de ginecologie, metroul şi copiii străzii, conducătorii statului, „strip tease-ul electoral”, străzile periferice ale Bucureştiului, căminele din Grozăveşti… Sunt aproximativ aceleaşi motive poetice comune tinerelor poete de azi, din care amintesc doar „Fisurile” Elenei Vlădăreanu (ed. Pontica, 2003) şi „Ecograffiti”-ul Ruxandrei Novac (ed. Vinea, 2003). Realitatea actuală pune nu numai degetul, ci de-a dreptul laba pe noi şi ne mânjeşte cu clişee ieftine, boli venerice, sărăcie, droguri… încă puţină autobiografie, iubiţii adunaţi „ca nişte chiştoace” şi „înşiraţi pe sfoară”, amintirile despre „fetiţa din Berceni” şi păpuşa Kiki, despre „daddy” (sună cumva a Sylvia Plath?) şi „vodca pe care-o vărsam în chiuvetă” şi cam asta s-ar părea că e poezia…

              Dar toate elementele realităţii exterioare sunt piese ale unui puzzle aparent nedefinit, ale unui tablou fragmentat în care imaginile realului se amestecă şi uneori chiar se suprapun trăirilor, gândurilor, evenimentelor interioare. În aceasta constă poetica adoptată de Domnica Drumea. În altă ordine de idei, se încearcă asamblarea unei  oglinzi sparte, „fracturate”, care să poată capta reflecţia Vieţii şi a Morţii cât mai fidel cu putinţă; dar mai ales chipul Vieţii, rezistând subminărilor multiple şi perfide ale „doamnei cu cioara”. Pentru că volumul Domnicăi, în ciuda „lacrimilor sfărâmicioase”, a suferinţelor, a „cuţitelor înfipte între pulpe”, a frigului si a isteriei, este mai ales o carte a speranţei şi a imposibilităţii de a renunţa: „Vine Ianuş şi-mi înfige un cuţit/ între pulpe/ până-n măduva tâmplei/ Se ridică apoi se spală pe mâini/ şi fuge//‚te aştept aici‛ ” (Vine Ianuş şi-mi trage o palmă). Suferinţa naşte invariabil dorinţa de a o depăşi prin construirea universurilor compensative: „pleznesc muguri albi/ şi nimeni nu mai crede că o să te sinucizi vreodată” (el donează spermă). Durerea devine doar un fundal negru, opac, necesar proiectării – mai bine zis, scrijelirii – trăirilor, experienţelor în complexitatea lor. Nu este vorba despre o simplă „ploaie/ peste copiii murdari de la metrou”, ci despre „ploaia asta”, filtrată printr-o sensibilitate care încearcă să re-semantizeze ceea ce pare cu desăvârşire de-semantizat.  

Poezia Domnicăi Drumea te cuprinde prin grefele adânci în realitate în care fiecare îşi recunoaşte propriile imagini, propriile întâmplări, dar în acelaşi timp te şi desprinde, prin actul tău automat de a-ţi individualiza trăirile. Este, în mod evident, un suport pentru experienţele autonome. Are ceva din cea „utilitate” despre care vorbea Adrian Urmanov, cu diferenţa că nu conţine nimic publicitar.

Pe de altă parte, trebuie să remarcăm demersul autoarei în ceea ce priveşte maniera poetică adoptată: „nu mă întrerupe încercam să/ scriu o poezie fracturată/ bandajată atent despre cum ne trecem mâna/ prin părul cărunt îngrozitor de scurt cu/ gesturi de oameni ocupaţi ce naiba doar e/ epoca ticurilor nervoase a/ reţetelor vegetariene(…)/ în fundal blocuri de beton licărind în/ noapte” (şi din nou dimineaţa cu nesul ei sorbit în grabă). Nu se ştie dacă „poezia fracturată” e acelaşi lucru cu poezia fracturistă sau e doar derivată din aceasta, dar esenţială rămâne „bandajarea atentă”, o posibilă aluzie la faptul că puzzle-ul de imagini nu este o îmbinare aleatorie, ci este susţinută, în substrat, de o conştiinţă care asamblează totul cu migală, pe baza unor legi proprii, subiective: „N-aş putea scrie despre/ motoare tranzistoare tomografii/ când afară plouă peste cartierul muncitoresc/ şi copilul desculţ molfăie o bucată de pâine/ n-aş putea scrie despre/ corpuri senzaţii sofisticate/ în timp ce tu cu un tricou jerpelit/ alergi pe străzi după bani/ (…)// n-aş putea scrie despre nimic/ când nimicul ne înghite pe fiecare/ aş putea în schimb să-mi aprind o ţigară/ şi să plec” (N-aş putea scrie despre nimic).   Ar putea să plece, dar nu o face.

Poeziile Domnicăi Drumea au o tentă militantă, socială, paralelă laturii autobiografice (Vine Ianuş şi-mi trage o palmă). Poezia devine un instrument al luptei împotriva ororilor cotidiene, împotriva sărăciei şi suferinţelor, ironia şi bagatelizarea (ca procedee artistice predilecte) jucând un rol primordial în acest sens. Întregul discurs poetic al Domnicăi este întreţesut cu firele mai subţiri sau mai groase ale ironiei demascatoare. Poezia sa se identifică unui univers compensativ în care ecourile lumii „din afară”, deşi au puterea de a răzbate până în incinta interioară, nu o pot periclita: „În zorii aceştia lăptoşi/ departe de mine discursurile voastre de cauciuc/ duhoarea frecţiei zilnice (…)/ din ţarcul vostru pomădat cu grijă/ ne rânjiţi cu privirea voastră de colaborări fructuoase (…)/ în zorii aceştia ca laptele de la alimentară/ nu mă mai ameninţă nimic/ sunteţi departe de mine sunteţi doar un/ morman de/ leşuri fotogenice,/ tovarăşi” (Partidului).

           Mai rămâne să identificăm relaţia de paratextualitate care se stabileşte între volum şi titlul său. Ce sunt oare aceste „crize”, ce rol au ele? Evident, fiecare poezie din carte este una din multele „crize”, accentuată sau atenuată în funcţie de circumstanţe. Termenul de „criză” în corelaţia cu isteria, nebunia care apare prin poezii par a fi clare trimiteri la poetica Angelei Marinescu. Însă în cazul Domnicăi nu poate fi vorba despre crizele unei schizofrenice (deşi procesul de dedublare există, însă el este inerent, în fond, oricărei creaţii artistice – nu sunt eu), ci mai curând despre crizele unei tinere revoltate, oarecum teribiliste, care are conştiinţa că este văzută drept teribilistă şi scrie (ironic) despre acest lucru.

Anunțuri
No comments yet

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: