Skip to content

Ioana Bradea – Băgău (cronică apărută în Egophobia şi în versus-versum)

Iulie 18, 2007

bagau.jpg

„sînt o doamnă, ce p*** mea” 

Romanul de debut al Ioanei Bradea, Băgău (Editura EST, 2004, 280 p.), apare într-un context cultural marcat în mod profund, în ultima vreme, de literatura tînără. Deşi semnele unei schimbări de paradigmă sunt vizibile atît în spaţiul poeziei, cît şi în domeniul prozei, acesta din urmă este oarecum privilegiat, proza avînd (după cum se ştie) o mult mai puternică priză la public decât poezia (vezi şi campania de promovare a Editurii Polirom „Votează literatura tînără!”, susţinută în cadrul tîrgului de carte Bookarest 2004). În acest context, pe lângă nişte volume precum Fişă de înregistrare al Ioanei Baetica sau 69 al lui Ionuţ Chiva (pentru a nu le numi decît pe cele care au avut cele mai multe ecouri în presa literară), se înscrie şi romanul Băgău al Ioanei Bradea, aparent de aceeaşi factură. Şi spun aparent, deoarece este cu totul supărător şi lipsit de spirit critic să te trezeşti trîntit în acelaşi marsupiu primitor al unui –ism oarecare. În primul rând, pentru că există puternice diferenţe valorice între prozatorii momentului; în al doilea rând, pentru că „generaţia 2000” pare să fie mai curînd o generaţie a individualităţilor, a scriiturilor multiplu orientate, decît o grupare închegată şi coerentă, structurată pe baza unui program sau pe baza unor minime teoretizări. 

Băgău este povestea unei săptămâni (dorite oarecare) din viaţa unei studente în Bucureşti, Andreea, care lucrează la o linie telefonică erotică. În paralel cu activităţile cotidiene, Andreea rememorează, aleatoriu, fragmente din povestea ei de dragoste cu Marius, de care s-a despărţit de ceva vreme. Aşadar, la o primă constatare, avem aceste două discursuri – firul epic, povestea care se întinde de „vineri seara” până „joi” (zilele săptămânii dau înseşi titlurile capitolelor), împletit cu firul amintirii (subiectiv, personal, construit din flash-uri ale evenimentelor propriu-zise). Trebuie notat că firul amintirii nu intrevine de la început, ci de-abia din cel de-al doilea capitol. Să fie oare vorba de o tehnică scripturală de captare a atenţiei lectorului prin exclusivitatea discursului la prezent, un discurs-suport pentru subiectul „fierbinte”, întrutotul nou (cel puţin în literatura română), promiţător de „senzaţii tari”?

Cert este că, din capitolul doi al romanului, autenticitatea evenimentelor, iniţial indiscutabilă, începe să fie pusă sub semnul întrebării: „nu-mi doresc decât să ajung odată la etajul şaişpe, să se mişte liftu’ dracului mai repede, să bîjbîi cu cheia în yală, să intru în casă şi să mă trântesc în pat lîngă Marius, a, nu, asta se întîmpla demult, nu mă mai aşteaptă acuma nici un Marius, nici un cavaler” (p. 47). Planurile temporale se amestecă, realitatea se evaporă pentru a lăsa loc unui trecut „idealizat”, care trece cumva în ireal. Vom vedea că esenţa romanului Ioanei Bradea este profund poetică.

Mai există, însă, un al treilea discurs, foarte important, un fel de voce interioară care dublează încontinuu firul narativ al romanului, fie că este vorba de prezentul evenimentelor, fie că este vorba de înlănţuirea faptelor disparate din amintire. Există, aşadar, o (supra)conştiinţă care îşi „regizează”, îşi înscenează aproape întreaga desfăşurare a faptelor, o conştiinţă care trimite inevitabil la o alta, şi anume la aceea de tip scriptural. Ioana Bradea manipulează foarte bine tehnicile literare, procedeele artistice, este perfect conştientă de amploarea discursului său, chiar dacă uneori se lasă (se)dusă de propriul ei text. La un moment dat, ai impresia că mecanismul textual funcţionează de unul singur, din inerţie, atît de bine sunt închegate toate părţile lui componente, şi te întrebi dacă mai poate fi vorba, astăzi, despre ipostaza autorului încapsulat în propria operă.

Întrebarea esenţială în privinţa unui roman de tipul Băgău-lui pare să fie cît la sută este literatură şi cît la sută pornografie? Există o cale de mijloc între literatura autentică şi pornografia brută? Vom identifica, în cele ce urmează, cîteva „mărci ale literaritărţii”.

Una dintre acestea este chiar pendularea între cele două planuri temporale, între realitate şi realitatea „ficţionalizată”; existenţa unui univers secund (trecutul), un spaţiu cu rol compensativ, în care personajul se poate retrage în momentele tensionate ale vieţii de zi cu zi: „îl chem cu tot sîngele otrăvit şi golit de gînduri după ziua de ieri, tre’ să înceapă şi parţialul la literatură franceză, (…), mă dor îngrozitor şi ochii şi gîndurile toate mi le arunc peste Marius, cu flăcări şi vrajă şi sînge topit şi smoală să-i ardă maţele de dor şi amintiri şi tu, care nu visezi niciodată chipuri, să le visezi acuma dureros să-ţi răsar în fiecare dimineaţă în imagini subţiri, peticite şi să te răsuceşti noaptea-n pat pe toate părţile, (…) otravă să-i zac în carne şi minte şi tîrîişul şarpelui şi pasul gândacului şi într-o sală curs mă opresc, încerc să mai citesc ceva pentru examen” (p. 77). Am citat mai mult tocmai pentru a remarca şi lipsa semnelor de punctuaţie (cu excepţia virgulei) pe parcursul întregului roman, un procedeu artistic (specific postmoderniştilor) care asigură cursivitate, marcând ipostaza textului-continuum. Evident, un continuum între planurile temporale, un continuum între eurile succesive ale personajelor, dar şi un continuum în planul comunicării artistice, între opera vie, „deschisă” şi cititorul care „trage cu ochiul” în lumea ficţională.  

Fragmentul citat este relevant şi pentru atmosfera poetică a romanului Ioanei Bradea, pentru că Băgău este, în ultimă instanţă, un roman de substanţă poetică sau un „poem deghizat”, după cum afirmă Tania Radu într-o cronică din Revista 22 (nr. 760, oct. 2004). Independent de poemele propriu-zise inserate în roman pur şi simplu în continuarea firului epic, există foarte multe pasaje lirice, cum ar fi amintirile din copilărie ale Andreei, visurile ciudate, pline de simboluri, diferitele descrieri. De remarcat atenţia pentru detaliul semnificativ, descrierea amănunţită a celor mai neaşteptate lucruri. De exemplu, activitatea principală a fetelor de la linia erotică în timpul în care nu suna nimeni – pensatul minuţios pe mîini şi pe picioare, cu toate implicaţiile lui – este descrisă pe trei pagini (!).

La nivelul expresiei, un prim semn pentru încadrarea romanului Ioanei Bradea în literatura autentică este faptul că oralitatea (trăsătură intrinsecă textului) nu este gratuită. Însă, pe de o parte, autenticitatea este întreţinută de mărcile oralităţii, iar pe de altă parte este încontinuu subminată de inserţiile poetice sau de proiecţiile onirice, care uneori pun în discuţie credibilitatea textului. Dacă primul capitol este perfect credibil şi imposibil de contestat, pe măsură ce înaintezi în lectură ai impresia că „substanţa” se diluează. Mă refer la substanţa epică iniţială, care este înlocuită de o substanţă cu inflexiuni romantice, suprarealiste sau postmoderniste. La o lectură atentă, dar în acelaşi timp „angajată”, persistă senzaţia de artefact, de înscenare, de articialitate mascată cu mijloacele de expresie ale autenticităţii. În cele din urmă, Ioana Bradea este o scriitoare în sensul real al cuvântului, ştie ce face.  

Câteva observaţii despre un ultim palier, acela al expresiilor licenţioase. Scriitoarea şi avatarul său, Andreea, resimt nevoia unui dicţionar de înjurături, inexistent la ora actuală în limba română: „băi, m-am săturat! Simt nevoia şi mai ales lipsa unui dicţionar de înjurături şi imprecaţii! De ce nu există aşa ceva în limba română? Celelalte limbi sigur au un dicţionar din ăsta, numa’ la noi se fac toţi că plouă, mai puţin Iova sau Paleologu ce s-a mai ocupat cu aşa ceva, într-un eseu din Bunul simţ ca paradox, el ce-a mai încercat să disece instinctul metafizic superior şi simţul absolutului din pizda mă-sii, fără să-i spună pe nume totuşi” (p. 181-182). Avem de-a face cu un fel de lecţie despre diversitatea şi multitudinea înjurăturilor, care mai de care mai complicate, aproape imposibil de imaginat, şi totuşi sunând atât de firesc. Prin naturaleţea exprimării, romanul Ioanei Bradea reprezintă un pas semnificativ (poate cel mai important din ultima perioadă) către constituirea unui limbaj erotic specific limbii române. În concluzie, cred că pariul cel mare a fost cîştigat!    

Anunțuri
4 comentarii leave one →
  1. Lolush.. permalink
    Septembrie 4, 2010 8:16 pm

    „…Prin naturaleţea exprimării, romanul Ioanei Bradea reprezintă un pas semnificativ (poate cel mai important din ultima perioadă) către constituirea unui limbaj erotic specific limbii române.”
    -daca de asta duceam lipsa,…de „un limbaj erotic al Limbii Romane”, poate ca da asta este premiul cel mare,…dar a uitat sa ne spuna, influenta, sau aportul minoritarilor in constituirea acestui limbaj….

  2. Septembrie 25, 2010 4:00 pm

    Mie mi se pare o cronica bine scrisa…Am citit romanul si dincolo de exspresiile ‘erotice’ sau tocmai datorita lor, romanul spune ceva si demonstreaza ca nevoia de asemenea cuvinte e de fapt din dorinta de a-si masca intensitatea trairilor, de aincerca sa le trateze cu usurinta pentru a nu le simti incarcatura dureroasa.

  3. Octombrie 30, 2012 10:34 pm

    Buna! A trecut ceva vreme de la postarea aceasta, dar sincer sa fiu nu prea sunt familiarizat cu noile trenduri in literatura. Si in cazul cartii de fata, am ajuns intamplator. Mai exact editam in format electronic o carte (Magda Ursache – Pe muchie de hartie) si mi-am oprit accidental ochii asupra unui fragment care trata despre limbajul inflationist in materie de continut erotic. Apreciez recenzia ta si fara a fi citit cartea in speta, am rasfoit altele cu un discurs asemanator. Nu as putea spune ca ma incanta, nu ma regasesc in ele si nu cred ca o idee valoroasa s-ar putea fundamenta pe un limbaj lipsit de pudoare (nici macar ca pretext). Dar e oarecum la moda pentru noul val de scriitori sa foloseasca tuse puternite atat pentru a atrage atentia, dar si in lipsa unei consistente ideatice. In definitiv, cu unele exceptii ce privesc scriitorii consacrati, subiectul tratat si/sau modalitatatile de al expune raspund unei nevoi dictate de piata. Si in acest caz scriitorul mai putin experimentat si dornic de afirmare naufragiaza in conformism sau exhibitionism literar si astfel pierde din vedere menirea profetica a unui scriitor, care trebuie sa rascoleasca si sa invie constiintele, nu sa le traga pe linie moarta. Dar cati scriitori, tot atatea viziuni despre viata! 🙂

  4. Camelia permalink
    Octombrie 12, 2013 1:51 pm

    Salut,

    Incerc de o vreme sa gasesc „Bagau” in librarii, dar fara succes. Exista posibilitatea sa imprumut cartea de la tine, pentru o zi-doua? Sau cunosti un distribuitor care ar mai putea sa o aiba in stoc? Adresa de mail pe care am lasat-o este corecta, imi poti raspunde acolo.
    Multumesc!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: