Skip to content

Jucăria lui Constantin Acosmei (în nr 2 din „pana mea”)

Iulie 16, 2007

p2-pag-14.jpg

Jucăria mortului, deşi alcătuită din cinci părţi distincte, este un fel de jurnal în versuri al întâmplărilor mici şi cotidiene, dar care se prelungesc aproape insesizabil în straniu şi în absurd. Există oricând posibilitatea să citim cartea lui Acosmei dintr-o suflare, de la un capăt la celălalt, fără a avea impresia unei discontinuităţi în momentul trecerii de la un poem la altul. Pentru că aproape fiecare notaţie este situată temporal, de regulă chiar la începutul poemului, încă din titlu sau în primul vers, dar nu neapărat: „(m-am spălat pe ochi cu apă caldă/ într-o chiuvetă înfundată cu zarzavat/ am pus reşoul în priză să mai/ aprind o ţigară pînă una alta/ am băut ceaiul care mai rămăsese/ de marţi (s.m.) – rece şi cu mult zahăr/ am deschis radioul şi am aşteptat/ cu nădejde să anunţe ora exactă)”(Taedium vitae). Această contextualizare „temporală”, nu în sensul unei acribii istorice, ci mai degrabă în sensul unei precizii absolut personale (care poate ţine cont sau nu de ordinea cronologică a faptelor), se traduce în volumul lui Constantin Acosmei la mai multe niveluri. În primele trei cicluri, notaţiile sunt încadrate de paranteze care, într-un mod stilizat, ţin locul datării exacte: „(viaţa omului atîrnă de un fir de păr/ îmi aduc aminte aproape în fiecare seară/ scoţînd cu degetele un păr lung/ şi negru din farfuria cu mîncare)” (Trei studii pentru: „Nud cu piciorul în groapă”). Fiecare poem este construit folosind aproape acelaşi chenar care aminteşte, pe undeva, de schema tragediei clasice: o situare temporală aleatorie, o fotografie detaliată a realului, urmată de un gest sau de o acţiune semnificativă, care deturnează simpla înregistrare într-o altă zonă… Aici rămâne de discutat dacă este vorba de tragic sau de absurd, în definitiv cele două categorii nu se exclud întotdeauna. Însă depăşind anumite limite ale teoretizării pentru a cădea, probabil, în altele, poezia lui Acosmei este autentică, de o autenticitate pe care numai autismul o poate avea. Nici o urmă de patetism, nici o urmă de lamentaţie sau de lirism în exces în Jucăria mortului. Cu o seriozitate aparent matură, pe care numai copiii o pot avea, Constantin Acosmei îşi asamblează şi îşi dezasamblează jucăria, şi-o reconstruieşte o dată cu fiecare poem, ca pe un joc lego – care reprezintă ceva în parte, dar şi în totalitate.În acelaşi sens, în ultimele două cicluri (Relatări şi Ce s-a întîmplat), poemul seamănă mult mai mult cu un jurnal, având o formă preponderent narativă. Chenarul se păstrează, autismul de asemenea, detaliile se acumulează progresiv. Acelaşi final brusc, puternic, nicidecum forţat, şi totuşi autentic. Aproape fiecare relatare se deschide cu o notaţie temporală ambiguă: „Într-o duminică seara, eu mă jucam la poartă – legam cu capetele de sfoară mai multe pietre şi beţe între ele şi apoi le aruncam ca să se agaţe pe sîrmele electrice” (Relatarea unui copil). La lectură, paradoxul e maxim. Pe de o parte uimirea, perplexitatea (unde găseşte aceste gesturi şi notaţii „extreme”? de ce (ne) „ating”?), pe de altă parte recunoaşterea şi identificarea acestora într-o realitate „atât de reală”, încât şi-a pierdut aproape toate mărcile plauzibilităţii: „(mai sânt ţigări pînă mîine/ poftă de mîncare avem/ talent şi pastile/ hai să intrăm în bucătărie/ eu îţi arăt sîngele meu/ tu îmi arăţi sîngele tău)” (Seducătorul).    De ce Jucăria mortului? Pentru că autismul se confundă cu moartea. În poezia lui Acosmei nu există, în ciuda aparenţelor, „acţiune” sau „naraţiune”, există gesturi, priviri, notaţii, toate semnificative, oarecum „închise” şi fără posibilitatea unei replici. Definitive. La fel cum autismului sau morţii nu le poţi aduce completări sau rectificări. La fel cum Jucăriei mortului, autorul nu-i poate face o continuare. La fel cum acesta a luat deja o pauză de doisprezece ani de la volumul de debut…       

Anunțuri
One Comment leave one →
  1. Iulie 6, 2009 11:43 pm

    Mă bucur foarte mult că se scrie despre acest poet absolut genial care este Constantin Acosmei, cu poezia lui minimalistă în care singura realitate este ironia implodării poeziei înseşi.În asemenea condiţii de regie perfectă a nihilului existenţial, nu cred, totuşi, că se poate vorbi de autism.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: