soft
***
te recunosc, eşti la fel de ratat ca şi mine
deşi hainele mele sunt mai scumpe
deşi venele tale sunt mai puternice
stâlpii de telegraf ne înnoadă frica undeva sus
unde şosetele ude se încreţesc în ciorchini
deşi nimic nu poate fi între noi
nici măcar zidul de fier
în care îndrăgostiţii scobesc găuri cu acul
deşi de lucrurile care ne-ar putea lovi trebuie să ne apropiem brusc
deşi eşti obosit şi bătrân
dragostea noastră n-ar fi decât îmbrăţişarea strâmbă
a doi handicapaţi
aşteptând ultimul autobuz
în ploaie
mandala 
offfff… am trait asa ceva! si oricat incerc sa imi risipesc jena sau exasperarea „ce a fost in capul meu?” cand ma uit in urma, oricat imi spun ca iubind am daruit chiar daca nu am primit mai nimic , concluzia „doi handicapaţi
aşteptând ultimul autobuz
în ploaie
mi se potriveste perfect.
macar eu am renuntat sa mai astept autobuzul, metaforic vorbind, si am plecat pe jos…
nu regret ca am plecat, dar nu imi iese din cap cat timp am putut sa pierd „in ploiaie” ca sa incerc sa compensez oboseala si batranetea sufleteasca a dumnealui…
poezia asta mi-a aratat ma doare mai tare, in orgoliu 😀
*mi-a aratat UNDE ma doare mai tare