Skip to content

interviu (Eugen Bunaru – Orizont, 2005)

Iulie 14, 2007

oana ninu 2006

1. Oana Cătălina Ninu (oare numele acesta nu trimite el însuşi la jocul poeziei?), eşti laureată a Festivalului de Poezie ,,Prometheus” ediţia a-II-a (sper să nu greşesc), din iunie 2004, bucurându-te de aprecierea unui juriu prestigios compus din critici de talia lui Dan C. Mihăilescu şi Tudorel Urian, te-ai bucurat de succes şi mai ales de aprecierea lui Marin Mincu, citind poezie, când erai încă elevă, la Cenaclul Euridice, ţi-ai văzut poeziile publicate în reviste ca ,,România literară”, Suplimentul literar al cotidianului ,,Ziua”, ,,Orizont” ş.a., iar la începutul lui iunie, anul acesta, ai debutat cu volumul ,,Mandala” la Editura Vinea (care nu mai are nevoie de prezentare), te-ai bucurat de lansarea acestei cărţi la Târgul de Carte Bookarest 2005, ai recoltat primele recenzii elogioase pentru acest debut… Eşti, cu alte cuvinte, o vedetă a literaturii tinere, a generaţiei  2000… La cei 20 de ani ai tăi, cum îţi asumi această postură?

          Cred că este mult prea mult spus „vedetă”, este prematur să tragem orice fel de concluzii, chiar dacă este întrutotul adevărat faptul că am început să scriu şi să public la o vârstă plină de ambiguităţi, când liniile de forţă (ale vieţii, ca şi ale scrisului) nu s-au limpezit încă. Scriu de pe la 9-10 ani, primele texte din volumul „Mandala” le-am scris la 17 ani, iar primele poezii, foarte naive şi absolut nerelevante (şi, credeţi-mă, nu exagerez) au apărut în 2000, în revista „Examene”. Mi s-a spus de multe ori că este prea devreme, mi s-a spus „să mai aştept”, eu însămi m-am gândit aproape un an de zile dacă să îmi public sau nu „Mandala”. Cert este că am resimţit tipărirea acesteia ca pe un fel de necesitate, hai să spunem interioară; şi este aproape sigur că, la nivel strict textual există unele discordanţe, poate chiar unele stridenţe sau, în orice caz, era loc de unele cizelări, însă la nivel macrostructural am încercat să impun o anumită coerenţă a textelor, astfel încât acestea să se îmbine asemenea pieselor de puzzle, iar senzaţia foarte puternică la lectură să fie aceea a unui întreg bine închegat în toate articulaţiile sale. Evident, dacă într-adevăr intenţia mea s-a concretizat, rămâne de văzut… Cât despre apartenenţa la generaţia 2000, nu prea ştiu ce să zic. Oricum, m-am trezit publicată în antologia „Generaţia 2000″ (Pontica, 2004), alcătuită de Marin Mincu. Şi având în vedere că eram singura care nu debutasem încă editorial, nu am putut fi decât uimită.   

2. De câţiva ani buni, în jurul conceptului de generaţie 2000 s-au vehiculat multiple atitudini, opinii, demersuri şi încercări de teoretizare, uneori cu acente polemice… Fapt este că, în momentul de faţă, generaţia 2000 este o realitate vie în literatura română. Care este părerea ta cu privire la această problematică  a generaţiilor literare, a generaţiei din care, volens-nolens, faci parte?

          În primul rând, problema generaţiei 2000, a scriitorilor ei şi a confluenţelor/diferenţelor faţă de generaţiile literare precedente este una discutată şi răs-discutată de toţi criticii importanţi, în aproape toate revistele de specialitate; până în punctul în care nu se mai ştie nimic în mod cert. Şi este unul dintre dezavantajele conceptualizărilor de orice tip, în aşa fel încât şi sintagma „generaţia 2000″ a ajuns un fel de cuvânt-valiză, atoatecuprinzător. Este nevoie, aşadar, de o distanţare temporală, de o decantare, fără de care orice sentinţă este de-a dreptul superfluă. Discuţia despre generaţia 2000 nu mi se mai pare viabilă, în condiţiile în care aceleaşi şi aceleaşi considerente şi truisme se repetă la nesfârşit pe diferite voci şi la înălţimi tonale distincte. Personal, mi s-ar părea mult mai interesant ca tinerii scriitori să scrie ei înşişi despre propriile texte; de ce să considerăm artele poetice demodate? Poate în acest fel vom ajunge mult mai repede atât la public, cât şi pe masa de abator (sic!) a criticii literare. Şi nu mă refer la articole de genul „în poezia mea vreau să spun că…”; ci la trasarea unor minime linii, poate chiar la precizarea anumitor detalii autobiografice necesare receptării textului. În fine, poate că acest concept de artă poetică ar trebui cel puţin revizuit, dacă nu reinventat.     

3. Există în poezia ta un anume melanj de lirism cald, adânc-feminin, şi, în acelaşi timp, de discurs inflamant, pe alocuri dinamitard în cea mai bună tradiţie a poeziei (cu filon anglo-saxon) de revoltă socială şi nu numai… Nu lipseşte, însă, din poezia ta – vezi şi ,,cazul” Elenei Vlădăreanu – dimensiunea erosului nud, ba chiar cu accente ,,obscene”, aşa cum a fost perceput/ă de o bună parte a comentatorilor. Crezi că te reprezintă această (posibilă) receptare a poeziei tale? Te regăseşti, ca poetă, într-o astfel de hermeneutică?

          „Versurile mele au sensul care li se atribuie”, ar spune Paul Valery. Aşa că toate afirmaţiile dumneavoastră nu pot fi decât perfect adevărate.

4. Participi cu texte şi comentarii la un cenaclu (club) literar pe internet. Ţi-am citit şi eu un poem  ,,Cum ne distrugem”, inclus şi în volum propus de tine la acest club online… Au fost şi mai sunt discuţii pro şi contra în jurul ideii de cenaclu literar… Din câte cunosc te-ai iniţiat în poezie într-un cenaclu literar din Constanţa şi, iată, se pare că nu te-ai dezis… Este cenaclul literar o formulă viabilă pentru formarea unui scriitor tânăr?

          Cu siguranţă, dar nu întotdeauna. Riscul există în momentul în care un cenaclu încearcă să impună o anumită direcţie membrilor săi, încercând efasarea elementelor care sunt în dezacord cu dezideratele cenaclului (chiar şi în cazul în care aceste elemente au valoare estetică sau constituie o viziune foarte originală!). Altfel, cenaclul virtual de care amintiţi poate fi accesat pe adresa http://www.clubliterar.com/, unde puteţi citi cele mai noi texte ale câtorva dintre tinerii scriitori foarte apreciaţi: Claudiu Komartin, Răzvan Ţupa, Miruna Vlada, Bogdan Perdivară, Adrian Urmanov, Dan Sociu, Tudor Creţu, Cosmin Perţa şi alţii.

5. Apropos de cenacluri literare, în primăvara acestui an ai participat, ca invitată la Cenaclul ,,Pavel Dan”, din Timişoara, alături de Elena Vlădăreanu, Ruxandra Novac şi Răzvan Ţupa, la un festival studenţesc de poezie. Ai legat, atunci, presupun, nişte prietenii literare cu: Tudor Creţu, Cătălina George, Alex.Potcoavă. Ce-ţi spun ţie aceste nume în planul strict al poeziei tinere, al generaţiei literare din care faci/fac parte?

          Pe Tudor Creţu îl cunosc încă de anul trecut, când am participat amândoi la Festivalul de Poezie „Prometheus”. Cartea lui de debut, „Dantelăriile Adelei”, precum şi volumul „Cât aş atinge ceaşca de ceai” (Editura Marineasa, Timişoara, 2005), al Cătălinei George, îmi sunt deopotrivă familiare. Pe de o parte, în poezia lui Tudor Creţu avem de-a face cu un lirism condensat la maximum, o substanţă poetică ce încearcă să se muleze perfect expresiei sale, în aşa fel încât nimic nu este în plus, nimic nu este redundant. Pe de altă parte, Cătălina George se distinge prin scriitura pregnant senzorială, prin acuitatea şi, în acelaşi timp, prin transparenţa notaţiilor. Am citit şi câteva fragmente din proza lui Alex. Potcoavă, cu ocazia lecturii sale în cadrul Cenaclului Euridice. Cu siguranţă cei trei tineri scriitori sunt câteva nume demne de reţinut pe termen lung.

6. Imediat dupa ’89, s-a lansat (aş zice oarecum din senin) ideea unei iminenţe: a crizei în literatura română, mai mult a decesului poeziei… Această profeţie a continuat să fie alimentată, întreţinută până în zilele noastre. Se pare, însă, că, prin apariţia ,,intempestivă” a generaţiei din care faci parte, lucrurile s-au complicat, contrazicându-i pe sceptici. Te-aş ruga să-ţi precizezi punctul de vedere…

          Poezia nu are cum să moară; acum, în contemporaneitate, e posibil să ne aflăm într-una din etapele convexe ale spiralei; până la urmă, genul liric era cu totul dispreţuit pe vremea lui Aristotel.  

7. ,, e deja vineri şi mi se rupe

       cu poezia să tragi de hălci de carne

       să te lungeşti în toate direcţiile…”

Aşa începe un poem din ,,Mandala”. Apropos, de unde a început, de unde începe poezia pentru Oana Cătălina Ninu?

          Pentru Oana Cătălina Ninu, poezia nu a avut un început strict, foarte bine delimitat. Viaţa, trăirea concretă, poate mai mult decât lecturile (preponderent în proză, pe timpul liceului), au avut o pondere considerabilă. Dar poate că n-aş fi scris „Mandala”, dacă existenţa unui centru ar fi fost evidentă. Lipsa nucleului, vortexul delirant, fascinant şi cutremurător deopotrivă, în care am simţit dintotdeauna că trăiesc, m-au făcut să construiesc cu disperare o prezenţă (chiar dacă aparentă, cum este poezia), pentru a compensa întrucâtva o absenţă percepută ca sfâşietoare.

8. În postfaţa (analitică şi de substanţă) a volumului tău, Nicolae Ţone îţi profeţeşte, la rândul său, un viitor fericit în poezia română. Ce pregăteşte, în acest sens, pentru viitorul ceva mai apropiat, poeta Oana Cătălina Ninu?

          Pentru viitorul foarte apropiat, nu foarte multe lucruri. Intenţionez să fac o lansare a „Mandalei” şi în spaţiul constănţean, poate o dată cu evenimentele „Colocviilor Tomis”, din toamna acestui an. Cât despre scris, îmi este din ce în ce mai clar că mă voi îndepărta de această linie iniţială. Încotro? Rămâne de văzut.

Anunțuri
No comments yet

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: