Skip to content

Femeia mereu deasupra – cronică de Alex Matei

Iulie 11, 2007

oana-ninu.jpg

Observator cultural, nr. 24 (11-17 aug 2005)  

Oana Cătălina NINU

 Mandala

Prefaţă de Nicolae Ţone, Editura Vinea,

Colecţia „Debut“, Bucureşti, 2005, 92 p. 

Mandala este cuvîntul sanscrit pentru cerc, poligon, comunitate, conexiune. Dar, mai important poate în cazul titlului ales de Oana Catalina Ninu, mandala are legături cu Buddha Vajrasattva care simbolizează puritatea originară. Ca şi Miruna Vlada, Oana Cătălina Ninu se vrea o „tîrfa sfîntă“, o fiinţă de carne, sînge şi ţesuturi în spatele cărora stă ascuns un „suflet“ inaccesibil, Graal la care nu poţi tinde decît eventual scriind poezie. Căci mandala este şi una dintre figurile iniţierii. Poezia se scrie împotriva limbajului dat, împotriva sensului uzat, cu sufletul, dar împotriva lui, cu trupul, dar ca mortificare a trupului, cu durere, ca singur vaccin al durerii prin smulgerea ei din trup şi aşezarea ei în pagină. Desigur, Oana Cătălina Ninu, deşi foarte tînără, ştie ce-i poezia. Ea nu ştie încă ce ar putea fi poezia ei în literatura română de peste zece ani, să spunem, fiind hipervigilentă cu expresia propriei sensibilităţi şi eludînd astfel posibile interogaţii asupra expresiei înseşi. 

Dacă băieţii se complac în minimalisme şi programe de eficientizare a randamentului comunicaţional al limbajului poetic, fetele devin pe volum ce trece mai rele. Rele de tot. Tinerele poete nu sînt nici pe departe atît de idealiste cum s-ar putea crede. O adolescentă care scrie „poezii“ – în sensul acela bovaric căruia-i ştim cu toţii efectele – nu are absolut nici o legătură cu o poetă contemporană din stirpea Elenei Vlădăreanu sau a Ruxandrei Novac – ele devenind deja, la 25 de ani, nişte eponime ale poeziei feminine contemporane. Poezia feminină cea mai recentă este hard: expresia literară a unor trăiri intense şi cît se poate de senzoriale este literalizată în virtutea unei estetici al carei prim principiu ar suna aşa: scriu ce simt (dar simt ce scriu?); o estetică ce nu-şi pune problema convenţiilor de registru, ci pe aceea a eficacităţii. Avantajul, dar şi pericolul căruia se expun fetele – faţă de băieţi – stă în ancorarea lor în visceral în detrimentul oricăror abstracţiuni. Şi, dacă nu e cool să apari macho în poezie, ei bine, amazoanele care trag asupra cititorului cu cuvinte otrăvite din tolba plină sînt astăzi la mare căutare. 

Poemele Oanei Cătălina Ninu sînt exerciţii de seducţie în care eul poetic se ia la trîntă cu varii stilizări ale falusului – o lectură psihocritică ne-ar convinge cît de multe reprezentări falice se succed în poezia ei, alături de altele, gineceice: („zidul membranatric în care îmi ţin strîns trupul de la cap în sus“ versus „sînt tăiătă longitudinal pe mijlocul pieptului aştept să vii peste mine şi să cazi/ în falie ca într-o mlaştină“ sau „numai fuste rochii şi ţîţăre zburînd în toate părţile crestîndu-mi cute adînci“). Eul poetic îşi declină identităţi sexuale diferite: într-unul dintre poeme, un „el“ face o falsă declaraţie de dragoste iubitei a cărei prezenţă fiziologică insistentă dejoaca orice încercare de fenomenologie erotică: „cînd îţi simt parfumul rare pearls mă ia ameţeala o văd pe mama aruncînd mîncarea la gunoi şi pe dumnezeu mîngîindu-mă cu fierul rece/ şi pe femeile alea dansînd în cerc ca bacantele/ iubito, eu şi gîştele mai credem în tine în oraşul cu iz de tîrfe şi peste stricat“. 

 Versurile poetei cer o lectură în cheie romantică: aşa cum Fat-Frumos, crezînd în magia mîrţoagei care mănîncă jar, devine posesorul celui mai frumos armăsar din regat, cititorul Oanei Ninu (şi al Mirunei Vlada) trebuie să fie sensibil la tensiunea permanentă dintre „bubele“ aparente ale limbajului întrebuinţat şi profunzimea lui în registru simbolic. Andrei Terian analizează intr-un scurt eseu ocurenţele corpului în poezia anilor 2000, dar uita să remarce – ar fi dat dovadă de „incorectitudine sexuala“, poate – că, pe cît este poezia masculină a ultimilor veniţi dominată de psihologie şi de limbaj (în neoexpresionism şi, respectiv, în postmodernism), pe atît poezia feminină se scrie ca o corpodicee – sau o teologie a corpului – afirmînd, că-ntr-un fel de parafrază la adagiul sartrian „l’existence précède l’essence“: „le corps précède l’esprit“: „sînt atît de vie încît îmi vine să-mi exfoliez/ cîteva straturi din placenta de pe spate/ şi să v-o dau s-o mîncaţi cu mujdei ca la cîini: noaptea strig în somn mă zvîrcolesc în cearşafuri de carne/ îmi atîrnă trupul prin aer bucăţi-bucăţi în jurul meu“. 

Mă gîndesc – în nume personal – dacă imaginarul mediatic nu contribuie şi el la potenţarea violenţei limbajului poetic întrebuinţat astăzi. Dacă odinioară Isidor Ducasse încolţise în poezia franceză a momentului ca un cuţit într-o gradină de flori, tinerilor poeţi români le este foarte greu să accepte poeticitatea poeziei. Astfel că firescul unui vers ca „însă nu, tu vrei să iubeşti o femeie“ este contracarat imediat de o imagine sadică, filată: „să o speli cu ceai de sunătoare şi să-i tai periodic sfîrcurile/ să o înfăşori goală în sîrmă şi să îi presezi sexul cu palma/ ca unui copil mic cu tată beţiv…“ Încîntă de carne filmată de Oana Cătălina Ninu oscilează între senzual sado-maso şi matern. Toate stările fizice sînt convocate pentru a-i epuiza descrierea: extaz, boală, indiferenţă (speculară, însă, pentru că sexul se afirmă nu numai explicit, ci şi ca dorinţă refulată, ca de exemplu în aceasta „glosă“: „nu mai simt nici o durere nimic/ nu ma gândesc la tine nu mi-o trag cu nimeni“). Rareori, o lanternă uitată aprinsă surprinde propriul program poetic al autoarei, ca de exemplu în acest poem-manifest „autoficţional“: „azi-noapte ai visat că-ti băgai mîna în vagin şi nu găseai nici o ieşire/ doar file rupte din jurnal îndesate prin colţuri să nu le vadă mama“. 

Nu întîmplător, ultimul poem din volum se numeşte „luciditate“. Poemul e truculent, iar renunţarea la nudismul lexical în favoarea textilului metaforic produce imagini de excepţie şi anunţă o poetă despre care vom mai auzi: „un peşte imens cu ochii roşii bulbucaţi tremură pe mîna mea/ tremură întrerupt precum carioca unui schizofrenic/ în curte femeia stearpă se rostogoleşte goală sub mar“. Există însă două interpretări ale lucidităţii: vedere limpede (voir juste, spune francezul cartezian) şi lumină excesivă şi, în consecinţă, orbitoare. Oana Cătălina Ninu are vîrsta celei de-a doua „lucidităţi“ – se joacă de-a Lucifer. Aşteptăm să descopere sensul adevăratei lucidităţi.  

Anunțuri
No comments yet

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: