Skip to content

Artele poetice – demodate?

Iulie 11, 2007

oana-ninu-mandala.jpg 

Eu una m-am săturat de toate discuţiile şi falsele polemici pro şi contra Generaţiei 2000. Că există, că nu există, că a inventat-o unul sau altul, că ţine doar de centru sau că include şi provincia, că autorii încadrabili în acest corset trebuie să nu fi împlinit 35 de ani. Că tinerii scriitori de azi se opun ’80-iştilor, că scriu şocant şi teribilist, că nu au „miză estetică” sau că nu au texte teoretice, că nu există critici care să analizeze coerent  volumele nou apărute, că nu o să se aleagă nimic de ei, că vor fi consumaţi şi înglobaţi în generaţiile viitoare, că sunt anarhişti şi nu mai vor să facă (doar) literatură, că trăiesc într-o societate consumistă şi scriu despre asta etc.  Generaţia 2000 a obţinut performanţa de a deveni în mai puţin de 3 ani o sintagmă-valiză, atotcuprinzătoare şi, într-un final, irelevantă. Ne-am obişnuit să catalogăm totul, să punem scriitorii în sertare asemenea gângăniilor ţintuite în insectar, să inventariem specii, posibile influenţe, norme şi deviaţii, degenerări şi fuziuni. Personal, mi se pare mult mai adecvat ca scriitorii înşişi să scrie despre textele lor; de ce să considerăm artele poetice demodate? Acest demers ar putea constitui, pe de o parte, un punct de plecare necesar criticii şi revizuirii instrumentelor ei (în consens cu literatura foarte proaspătă) şi poate, pe de altă parte, o cale de acces la public. Şi nu mă gândesc neapărat la conceptul perimat de artă poetică în sensul de studiu teoretic dintr-un unghi grav şi, cumva, „superior”, plin de emfază şi saturat de concepte omniprezente în „manualele” de teoria literaturii; mă gândesc, mai curând, la trasarea unor minime linii, poate chiar la precizarea unor detalii biografice (posibil) necesare unor interpretări. Arte poetice sau manifeste individuale, personalizate, care să nu vorbească în numele „generaţiei” şi nici în numele vreunui „-ism” oarecare (fie el fracturism, minimalism, utilitarism, fragmentarism). Arte poetice cu şi despre sine, că tot vrem noi să fim citiţi şi (mai ales) apreciaţi în parte, iar nu în haită. Arte poetice în care principiile să fie egocentrismul exacerbat, orgoliul propriului eu, conştiinţa de sine. Poate că în măsura în care noi încercăm să ne definim, oricât de neprofesionist şi subiectiv am face-o, îi vom atrage deopotrivă pe cititori şi pe critici – pe unii tocmai prin tonul confesiv, prin retorica de jurnal, relaxată, apropiată limbajului comun; pe ceilalţi prin noi „opere” pregătite pentru disecţii atente, în complementaritatea cărţilor şi a textelor propriu-zise.                                                               

*** 

Când am scris primele texte din Mandala aveam vreo 17 ani, probleme comportamentale şi de orientare, frustrări, depresii, gânduri sinucigaşe şi „hotărâri definitive”. Eram înamorată, sufeream crunt, mă ascundeam de părinţi; mă pregăteam pentru faza naţională a olimpiadei de română şi înghiţeam pe nemestecate critică şi teorie literară laolaltă cu texte canonice ale literaturii române; nu citeam poezie; îmi murise bunica şi la sfârşitul unei mult prea calde zile de noiembrie decojeam o portocală, timp în care îmi treceau prin minte tot soiul de imagini dezagreabile şi haotice, care se compuneau şi se recompuneau încontinuu. Nici o şansă ca puzzle-ul să devină clar, totuşi încăpăţânarea mă împingea să cred că imaginea deplină se va distinge în timp. De aici falsa mandală, dezorganizată, lipsită de centru, incapabilă să aşeze cioburile în oglinda oricum deformatoare (dar care ar fi reuşit să impună, până la urmă, o imagine, fie ea una  aparentă). E ca în teoria despre stadiul oglinzii propusă de Jacques Lacan: copiii nu au imaginea globală a corpului lor, ci doar una pe bucăţi, pe părţi, pe măsură ce au ajuns să le identifice. Imaginea corpului dezagregat în bucăţi, învăluit în fantasme, este prima etapă a identificării de sine. A doua ar consta în perceperea în oglindă a corpului întreg ca imagine a altcuiva, de care copilul începe să râdă, fără să înţeleagă că, de fapt, celălalt este el. Imaginea îi apare în primă instanţă ca o persoană reală, iar ulterior ca o simplă imagine, dar a altuia. Abia către un an şi jumătate, copiii constată că imaginea din oglindă este dublul lor; scăpând de fantomele corpului îmbucătăţit, copilul devine o imago cu care se identifică. Concluzia este că subiectul ia act de sine prin intermediul corpului şi că identificarea primitivă din acest stadiu al oglinzii e matca tuturor identificărilor de mai târziu. Deşi atunci, în clasa a XI-a, nu cunoşteam încă teoria lui Lacan, fragmentarea corpului, a spiritului, a sufletului şi a celorlalte instanţe sus-puse îmi erau deopotrivă evidente. Şi cum corpul meu era singurul lucru pe care aveam impresia că încă îl deţin rezonabil (spre deosebire de toate celelalte care intrau într-un acut complex de inferioritate), am considerat imperios să scriu visceral. Mi-am sfârtecat pe rând venele, mâinile, picioarele, mi-am scos ochii, mi-am bătut cuie în mâini, m-am răstignit pentru propriile-mi păcate, am fost, pe rând, sadică şi masochistă („poeta sado-maso” avea să mi se spună într-un cenaclu constănţean), călău şi victimă (în termenii din Heautontimoroumenos al lui Baudelaire) – toate acestea exclusiv la modul scriptural, adică artificial şi viu deopotrivă. Poate că de aici încolo ar trebui să renunţ la pretenţia de „autenticitate” !?! Şi mandala poate fi un corp, un organism, ale cărei elemente se îmbină armonios şi simetric, conturând treptat un cerc mic, un punct, o inimă, din cercuri sau pătrate mai mari. Şi eu am pornit de la părţi ale trupului, am continuat cu organele, le-am supus la cazne uşor sau greu imaginabile, încercând cu disperare să recompun centrul, esenţa, sensul. Eşecul a fost evident şi previzibil. Pentru că, de fapt, am încercat să subminez existenţa Centrului, să fisurez cercurile următoare şi figurinele bondoace (alias actanţii mei lirici), să fragmentez careurile, să decupez părţi inegale, strâmbe, fără coerenţă. Să sparg limitele, să îmi asum teribilismul, să fiu originală, să scriu ceva nou. Dublu eşec, aşadar ? Recompunerea Centrului a eşuat, armonia nu există, nu mi-am regăsit Sinele profund, poezia nu e terapie, sensul global se pierde – iar aici metafora oglinzii este precară – sensul părţii nu oglindeşte sensul global, ci îl dispersează, îl fărâmiţează din ce în ce mai mult. Şi nici nu am reuşit să scriu ceva cu totul şi cu totul nou; visceralitatea e un loc comun la care pare să poftească tot mai mulţi; limbajul licenţios e la modă; subiectul e răsucit de zeci de ani pe rotisorul istoriei literare, ce pretenţii să mai am?   Aş fi vrut ca poezia mea să întrupeze violenţa extremă, depresia maximă, scrâşnetul din dinţi şi sângele curgând şuvoi din nări – sunt conştientă, de fapt, că nici o artă nu este în stare de asta. În schimb, înclin să cred că singura legătură viabilă şi reală dintre cartea mea şi conceptul de mandală este chiar construcţia volumului, structura, scheletul care o susţine, armătura. Aş vrea ca Mandala să fie măcar un întreg bine închegat în toate articulaţiile sale. Pentru că – nu-i aşa? – un schelet mai poate avea ceva carne pe oase, însă carnea flască, desprinsă de schelet, nu mai poate avea dinamism, pulsaţie, viaţă.  

Anunțuri
No comments yet

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: