Şi, ca să nu uit, acum vreo două săptămâni a apărut în “Ziua” un fragment dintr-un (scurt) interviu pe care mi l-a luat Iolanda Malamen.  Îl puteţi citi AICI.

O recenzie la cea mai nouă carte a Angelei Marinescu – Probleme personale, editura Cartea românească, Bucureşti, 2009 – în Observator cultural, nr. 500.  În acelaşi număr, recenzia lui Cezar Gheorghe la acelaşi volum.

Pe 30 septembrie am fost invitată, alături de Domnica Drumea, Răzvan Ţupa, Mugur Grosu şi Cosmin Perţa, la “Poeticile cotidianului”, eveniment care a avut loc în cafeneaua Krásný ztráty Cafe (Náprstkova 10, Praha 1, Staré Město), în cadrul lunii Bucureştiului la Praga (proiect al Institutului Cultural Român).

O poveste în 25 de fotografii.

Cu Domnica Drumea, în drum spre Praga, de la aeroport.

Pe străzi, prin Praga.

Marionete şi jucării. Culmea, din Praga mi-am luat o matrioşkă. De mult vroiam o “pupa russa”.

Absint şi alte alcooluri tari…

Turnul cu ceas (în jurul căruia turiştii se adună la orele fixe) şi piaţa din centrul Pragăi.

În aşteptarea orei15…

Da, mai zâmbesc din când în când, nu sunt întotdeauna serioasă şi încruntată…

Turnul cu ceas – detaliu

În centrul Pragăi

Casa familiei lui Kafka

Domnica Drumea, Răzvan Ţupa, Cosmin Perţa şi harta salvatoare.

În Cross Club, un bar cu tot felul de instalaţii.

Praga de dincolo de Vltava.

Vechi şi contemporan.

Castelul la care nu am mai ajuns şi podul Carol.

Alte şi alte străzi…

În cafeneaua Krásný ztráty Cafe (Náprstkova 10, Praha 1, Staré Město), la proiecţia filmului poezie.puterea.

Mugur Grosu (îmbrăcat în tricoul cu Eminescu negru – “Change we can believe in”) citindu-şi poemul în tandem cu lectura lui în cehă, asigurată de domnul Mircea Dan Duţă, directorul ICR Praga. În faţă, doamna Libuse Valentova, şefa catedrei de română de la Universitatea din Praga.

Eu după lectură. În sepia.

Cândva între 3 şi 5 dimineaţa, pe un pod din Praga.

La catedra de română de la Universitatea din Praga.

Domnica Drumea.

Cosmin Perţa şi Mugur Grosu.

Cosmin Perţa, Mugur Grosu şi Domnica Drumea la o bere Pilsner.

Eu, Răzvan Ţupa şi doamna Libuse Valentova.

… în Observator cultural, numărul 493 din 24 septembre 2009.

Tot în acelaşi număr, o altă cronică la “Chipurile” de Paul Cernat.

Mai multe despre Stoian G. Bogdan şi alte cronici, direct pe blogul volumului : chipurile.blogspot.com

Întâmplător, căutând pe Google, am dat de un fel de articol despre familia Ninulescu, despre familia mea adică. Evident, ştiam toate lucrurile astea, dar pur şi simplu nu mă aşteptam să le găsesc pe net. Bine, nu ştiam chiar toate cifrele, ştiam doar liniile mari ale poveştii.

Cel din fotografie şi care povesteşte este unchiul meu Ion Ninulescu (are 86 de ani), cel mai mare dintre cei 9 fraţi, tata fiind cel mai mic.

Tudor Ninulescu (s-a născut în 1900 şi a trăit 91 de ani) a fost bunicul meu, iar Gheorghe Ninulescu străbunicul.

Articolul poate fi citit AICI.

De la o vreme, merg numai cu metroul. Nu mai ştiu cum e pe la suprafaţă. Nu mă mai uit pe geam, deşi de când mă ştiu sunt hipnotizată de ferestre (birourile mele au fost întotdeauna lângă geam, într-o sală de clasă, la cursuri sau în diverse clădiri m-am aşezat mereu în locuri de unde să pot să-mi arunc un ochi pe fereastră, în hoteluri i-au de obicei patul de lângă geam, etc.). Aşa că trebuie să privesc doar oamenii. Şi oamenii din metrou zâmbesc. Nu toţi. Doar cei pe care i-am observat zilele trecute. Zâmbesc involuntar, fără să se prindă că sunt priviţi. Un bărbat la costum, 1,65, puţin negricios, cu ochelari. Nu se întâmpla nimic, era ora 7 după-amiaza, dar el zâmbea cu toată faţa, extaziat, se bucura pur şi simplu, fără să privească în gol. În alt metrou, o femeie de vreo 30 de ani se uita la un cuplu care râdea în hohote. Metroul era aproape gol şi tinerii aproape cădeau de pe banchetă de atâta râs. Iar femeia îi privea şi zâmbea, îi privea şi zâmbea. Altădată, într-un metrou ultra-aglomerat, o fată de douăzeci şi ceva de ani se ţinea cu greu de o bară. Avea faţa foarte albă, părea dată cu făină. Cearcăne sub ochi, părul tuns foarte scurt, cam rar, cu breton. Mă întrebam dacă nu cumva e bolnavă de cancer. Părea din altă lume, părea sfârşită, făcând eforturi să se agaţe de ceva, de orice. Avea o privire extrem de tristă, dar zâmbea. E pur şi simplu uluitor cum unii oameni nu-şi dau seama că sunt priviţi. Le poţi observa reacţiile, îţi dai seama că şi-au dat la o parte măştile şi zâmbesc gratuit.  Şi, aproape inevitabil, te molipseşti şi tu.

La un moment dat, prin 2005/2006, am împărţit secţiunea “invitat” din www.egophobia.ro cu mai mulţi scriitori. Acum, la 5 ani de la primul număr al revistei virtuale (al cărei redactor “fondator” am fost în 2004, după tabăra de poezie “Prometheus”), am răspuns la câteva întrebări-tip adresate tuturor invitaţilor din cei 5 ani. Mă puteţi citi aici. În plus, găsiţi în numărul 23 majoritatea semnalelor de pe bloguri despre Constantin Virgil Bănescu…

Intensiv şi extensiv: soft şi hard

(sursa: revista “Cultura”, nr. 34 / 27 august 2009)

„Starile intense“ ale Oanei Catalina Ninu au o concentratie puternica de imagini. Asteptam de multa vreme texte translucide care sa prinda stari pure si impure, si nu descrieri de stari. De la „Mandala“, volum aparut in 2005 la Editura Vinea, constiinta poetica s-a cristalizat treptat, a renuntat la efecte de stil, pentru a surprinde dinamica gestului si coocurenta mortii si a vietii. M-a mirat sa aflu in acest volum de poezie tensiunea maxima a purului si a impurului, in doze excesive, pâna la limita la care acestea sa se neutralizeze.

Compozitia lor se ascute pe pielea textelor: piele chitinoasa, ingramadita in pagina, strâmbata pervers si siluita sa vada totul, sa urle si sa se sfâsie neincetat. Mai-mult-decât-limbaj, suportul textelor devine reziduu. Exuvial, textul se contorsioneaza si sufera de unul singur. Lipsa de mila in fata unor astfel de imagini sta in atotputernicia cuvântului. De cele mai multe ori, aceasta reclama imagini vitriolice: „si toate gesturile noastre semnificative/ cu violenta lor inutila de a umple golurile/ si degetele incovrigate retragându-se in tremur de pe balustrada/ si picioarele nebune târându-se in nestire sub masini/ si eu si tu dezlipindu-ne mâinile false si reci// s…t mai avem timp nu trebuie sa disperam mai avem timp sa ne dezosam sufletele“ („tuturor ne este dor de câte cineva“).

Testarea corpului

De la degradarea trupului si anularea mortii prin tratarea ei ca vehicul temporar spre „dincolo“ – fie ca acest dincolo este chiar metamorfoza lenta a trupului-obiect, fie ca este o simpla forma de pervertire a limbajului – pâna la dedublarea inerta, poeziile sunt sulfuroase, acide, indecise: „gesturile noastre se pliaza peste carnea noastra/ gesturile noastre se formeaza in tuburi si canale de scurgere“ („cum in acelasi timp“). Deja se face frig. Incet, incet, se lateste o distanta de gheata, ca o burta care nu poate fi sparta. In consecinta, suferinta trebuie intretinuta, pacatele trebuie ispasite, mai ales pentru ca „sentimentul ca ne-am trait viata ne apasa ca o perna imensa peste fata“ („tuturor ne este dor de câte cineva“).

O prima dimensiune ar fi testarea corpului, cautarea indecisa a limitelor acestuia, prin texte hibride, pseudofictiuni ori false marturisiri practicate de Marie Redonnet sau de Catherine Millet. Singura certitudine este pedepsirea trupului: „dependentele noastre traite pâna la autodistrugere“ („work & travel“). La orice pas, intâlnim trupuri in suferinta, linsate, gârbovite, eviscerate, lacerate, pentru care atingerile sunt promisiuni de durere: „dragostea noastra n-ar fi decât imbratisarea strâmba/ a doi handicapati/ asteptând ultimul autobuz/ in ploaie“ („te recunosc, esti la fel“). Identitatea corpurilor si dificultatea regasirii lor este stereotipizata: „dincolo nu ne tinem de mâna/ pentru ca reclamele si fotografiile o fac in locul nostru“ („soft“). Persoanele devin obiecte, existenta lor este pecetluita cu suferinta acuta, surda a clipei. Nimic nu este mai staruitor ca durerea incandescenta; agresivitatea lui aici si acum intra cu bocancii in text, doar singuratatea in doi sau in mai multi functioneaza pe paliere distincte: „ne strângem in brate unii pe altii/ atât de mult ne iubim/ ne simtim doar genunchii si burtile/ atât de mult ne iubim/ genunchii si burtile singure de oameni cu teste netede/ rotulele noastre se lipesc brusc/ usile ascensorului ti-au prins mâna/ ti-au smuls-o“ („cineva cu pumnii strânsi“). Nici macar somnul nu mai are efect terapeutic, odihnitor, ci antreneaza metafore ale lacerarii, cosmaresti: „somnul ca o foarfeca in dreptul ochilor“ („soft“). Linistea e la polul opus al fricii de singuratate, cu efecte dintre cele mai discordante, fiind si ea, la urma urmei, o forma de insingurare, de singularizare: „când linistea se scurge pe perna ca ultimul firicel de saliva// ma privesti cu pleoapele ochii se zbat sub pielitele transparente/ si stii bine ca/ atunci când plângem suntem cu mult mai frumosi“ („dormi chircit sub zeci de cearsafuri“).

Natura moare frumos

Tineretea fetelor din Bordeaux este la fel de trista ca trupul gata sa moara al batrânei care doarme pe gura calduta de canalizare: „o batrânica noaptea cuibaritã ca un câine/ pe capacul aburind al unei canalizari/ cartilagiile ei gelatinoase strângându-se lent pentru a permite/ chircirea ordonata a membrelor/ s…t pâna când corpul insusi/ ia forma perfecta a canalizarii/ in asa fel incât sa fie incalzit in mod uniform/ un corp perfect si plat“ („bucuresti“). Sunt foarte multe imagini care ultragiaza limitele sensibilitatii si ale esteticului; nici vorba de cuvinte frumoase sau de imagini ritmate. Realitatea e puhava, infectata ca un trup atins de septicemie. Nu sunt solutii pentru o astfel de realitate. Poate doar texte mai bune. A demasca lumea cu orice pret nu tine neaparat de poezie, cât mai degraba de o constiinta frustrata, care se aduna din cuvinte luate de-a valma, din membre contorsionate, din intâlniri si din gesturi. Nu vreau o poezie septica. Insa dezgustul, chiar ca forma estetica, nu tine de registrul puritatii estetice. Poezia Oanei Ninu este inca in starea fetala, hranind insa un fetus care se contrage din vraful de oase si membre pliate, din plagi si fracturi suprapuse: „un baiat in blugi urca la prima statie/ s…t/ i se vad coastele/ merge incet si inima ii pulseaza in stomac/ aproape ca i se vad intestinele/ pielea i se contorsioneaza si se muleaza pe un fel de pumn interior“ („decembrie in metrou“). La limita cu absurdul, numai „strazile din bordeaux sunt curate si cochete/ strazile din bordeaux sunt pline de oameni curati si cocheti“  („bordeaux“), pentru ca stranietatea acelui dincolo rezida in lucruri mecanice, iar miscarile fixe ale fiintelor sunt reduse la machiajuri stridente, la contururi lascive sau straturi de piele inghiontite in text: „papusile tale au fost toate niste curve/ acum sunt fardate strident/ cu un strat de praf“ („stai intr-o camera plina de cuie“). Viata trece la subsolul textului, isi pierde din resursele initiale, care o diferentiau net de obiecte. Acum, umanitatea este reziduala si frusta. Golul devine stare. Aceeasi teama de abjectie – cu o chiar mai mare cautare – o regasim la Miruna Vlada, insa textele Oanei Ninu sunt mult mai rafinate vizual, mult mai atent lucrate. Scabrosul este tensionant, dar pâna la urma, numai natura moare frumos. Corpul este mutilat, se descompune sub privirile noastre, se scurge, se usuca si devine friabil. Plasticitatea miscarilor este una dintre inventiile „Starilor“. Dar resursele textelor saracesc imediat. Dincolo de corp, pare sa nu existe nimic.

Stari „grele“

Inchiderea textului prin revenirea obsesiva la metaforele continutului – pielea, sângele, saliva, oasele care se frâng sub greutatea gesturilor, trupul – functioneaza ca palimpsest. Scrierea si rescrierea textelor scrijilesc memoria involuntara a poetei; de aici, suferinta surda a versurilor, moartea lenta a timpului si a trupului, amestecul indecis de murdarie si de puritate, de sfâsiere si comutare a pedepsei: „papusile tale au imbatrânit/ si ascutitul cutitelor este atât de aproape/ la fel de aproape ca imaginea unui pantofior roz desperecheat// in locul lor/ oameni arici cu pielea moale pe burta/ si incercarea disperata de a mângâia in permanenta ceva“ („stai intr-o camera plina cu cuie“). Fragezirea carnii inseamna revenirea la starile intense ale corpului precar. La fel, si imbatrânirea lui prematura. Textele Oanei Ninu sunt viscerale si imobile, dar imobilitatea lor casca falii uriase intre intentie si stil, risipindu-si vitalitatea in prea multe imagini. „Starile“ te forteaza sa vezi, dar nu-ti induc nicio stare; paradoxal, oricât de puternice vizual, nu au nicio semnificatie poetica. Poemele nu mai pot fi salvate, odata uniformizate. Ca exercitiu, starile Oanei Catalina Ninu sunt induse. Dar intensitatea lor paleste odata cu obosirea privirii. Textul se stranguleaza in punctele in care ar trebui sa se regenereze. Din nefericire, „Starile“ sunt strivite chiar de greutatea proiectului lor.

O recenzie la romanul lui Cătălin Lazurca, publicată în suplimentul “Celebrul animal”, din numărul 489 / 27.08.2009 al revistei Observator cultural.

Cea mai creativă mişcare literară de după 2000. A pus în mişcare o revistă (Ca şi cum), o editură (Hartmann), un post de radio (Plictisitor) şi o colecţie de tricouri. Povestea Celebrului Animal spusă chiar de cei care au inventat-o şi au lipit-o pe străzile Aradului face obiectul acestui supliment.

Mai multe detalii, în cele 8 pagini ale suplimentului.