Nu vroiam să scriu ceva deosebit, ci doar să încarc pozele astea din Braşov. Altfel, am visat ceva foarte urât azi noapte, atât de urât încât nu poate fi povestit. Pot spune doar că era vorba despre un măcelar mare şi gras, cu un şorţ alb, care locuia sau muncea (nu mi-am dat seama foarte bine) în baia de serviciu a casei mele. Restul vi-l puteţi imagina singuri…

Eram într-un tren cu multe colege, stăteam la fereastră şi trenul semăna foarte tare cu TGV-ul francez. Mergeam undeva în Moldova. La un moment dat lângă mine apare o femeie grasă cu un copil foarte mic în braţe. Mă ridic să mă dezmorţesc dar femeia se aşează imediat pe locul meu. Între timp, îmi pasează copilul – este o păpuşă de plastic, cu o aţă de papiotă rulată de nu ştiu câte ori în jurul gâtului. Încep să desfăşor aţa, dar se tot rupe şi mă plictisesc, aşa că îi dai păpuşa înapoi. Trenul se opreşte într-o gară. Mă dau jos cu gândul să mă uit puţin prin gară. O colegă este şi ea cu mine. Intrăm într-o hală mizeră, plină de vânzători ambulanţi expunând tot felul de kitsch-uri. Când ajungem din nou pe peron, trenul pornise. Alergăm, dar prinsese deja viteză… Eram exasperată. M-am calmat ulterior, gândindu-mă că am un mobil la mine şi nişte bani. Ne dăm seama că eram mai mulţi care pierduserăm trenul. Intrăm în gară – o clădire veche, în stil rural-comunist. Încercăm să cerem informaţii despre următorul tren spre Moldova sau, în cel mai rău caz, primul tren spre Bucureşti. Nimeni nu părea să ştie nimic. Se zvonea că de-abia a doua zi. Vroiam să mă conving cu ochii mei că aşa este. Sala în care eram era un fel de bodegă improvizată, întunecoasă, cu beţivi la masă. Afară se vedea un bărbat cu un cuţit imens care mergea pur şi simplu cu cuţitul în mână. Bărbatul intră şi eu mă feresc. Ajungem într-o altă încăpere şi vedem tabelele cu mersul trenurilor. Erau scrise cu cretă pe nişte tăbliţe şi apoi semi-şterse. Nu puteam înţelege mare lucru. Apoi suntem în altă cameră, la etaj, tot încercând să aflăm care este următorul tren. Cineva mă sună şi încep să vorbesc la telefon. Când mă uit în jur, nu mai văd pe nimeni dintre colegele mele. Bărbatul cu cuţitul urcă scările. De data asta avea mai multe cuţite, toate puse cap la cap, unul în continuarea altuia. Dar erau şiruri paralele de cuţite de-astea lungi. M-am speriat mai ales când bărbatul a început să-mi atingă geanta cu şirurile de cuţite. Apoi mi-a atins uşor umărul şi deja îngheţasem. Mi-a zis că la cea mai mică “greşeală”, o păţesc. Am încercat să plec fără să-l jignesc în vreun fel, abandonând gândul de a căuta mersul trenurilor în următoarele câteva ore. La ieşire m-am întâlnit cu câteva fete şi cu sor’mea. Era o lumină orbitoare şi de-abia le-am recunoscut. Ne aflam într-o piaţă imensă. Am înaintat şi atunci mi-am dat seama că da, suntem în oraşul Târgul Frumos, oraş despre care auzisem la televizor că primarul a cerut bani Guvernului şi a reconstruit o mare parte din el pentru ca tineri să nu mai plece în capitală sau în afară. De fapt ce văzusem la televizor fusese într-un alt vis, pe care nu mi l-aş fi amintit altfel. Dacă priveam în stânga, un cartier de blocuri noi şi moderne era în construcţie. Cerul era de un albastru ultra-deschis, iar clădirile erau toate în culori pastelate. Multă verdeaţă şi o clădire imensă, cu etaje şi cu o curte interioară. Un fel de Colosseum… În dreapta însă era cu totul altceva. Un dig foarte foarte lung, pe care era o şosea modernă cu mai multe benzi, iar la capăt era un fel de insulă cu un cartier rezidenţial. Digul era înconjurat de stabilopozi, iar dincolo de ei se întindea marea, ultra-strălucitoare şi ultra-albastră, de un albastru intens. În capăt, pe insulă, era un hotel de nu ştiu câte stele. Am luat-o pe dig şi deja eram liniştită privind apa care nu părea atât lichidă, cât mată. Apoi m-am gândit – oare de ce marea ajunge la Târgul Frumos ? Şi m-am trezit.

Eram cu nişte prieteni şi trebuia să plecăm într-o excursie cu avionul. Ne-am instalat cu toţii, deşi avionul era aproape gol. Nu ne-am pus centurile, nu s-a făcut instructajul de început, eram puţin mirată. Stewardesa stătea undeva în dreapta la un fel de pupitru, de unde dirija avionul cu ajutorul unui fel de volan. Nu exista pilot. Partea din faţă a avionului era goală. Ne aflam pe un fel de câmp cu drumuri neasfaltate. Stewardesa era încordată. Am ajuns pe o pistă improvizată, dar nu am prins viteză, mergeam încet de tot, am făcut o curbă şi atunci stewardesa a transmis ceva. Avionul a mai patinat ceva vreme, apoi stewardesa s-a dat jos şi ţinea o sforă în mână, o sfoară de care era legat avionul. Îl plimba în lesă. Le arătam oamenilor din avion un fel de butoaie mari de metal în flăcări, nu foarte departe de noi. Nu ne-am panicat, vroiam doar să decolăm. Nu mai eram în niciun caz pe pistă, ci pe un drum îngust. Din faţă venea un camion cu paie, l-am ocolit. Stewardesa ţinea în continuare avionul în lesă. A urmat un grup de oameni cu Vicleimul, care mai de care mai împopoţonaţi, cântând şi strâmbându-se. Am ocolit şi o bătrânică pe un fel de bicicletă cu o dubiţă în spate. A fost şi un blocaj, că din faţă veneau două vechicule, o căruţă cu un bărbat care tot ţipa la noi şi încă un camion, care nu vroia să ne acorde prioritate. Eram în plin câmp, un câmp ars, cu iarbă veştejită, gălbuie. Mai încolo ne-am oprit la un magazin. Eram doar eu cu stewardesa. Lângă noi un alt butoi mare, metalic. Am început să fug, ştiam că va exploda. Stewardesa nu s-a mişcat. Într-adevăr, butoiul a sărit în aer, dar focul nu s-a extins. Ultima scenă, eram într-o casă cu toţii, aşteptam să ne vină rândul la baie. Stewardesa ne-a zis că ne scrie un mail cât de curând să vadă ce poate face cu noi, dacă ne poate băga a doua zi la un alt zbor. Eram dezamăgită. Ea era foarte serioasă şi apăsată de griji. Ne-a spus că nu am primit autorizaţia de a decola de pe pistă. Cineva (nu am înţeles dacă ea sau cei de la turnul de control) nu transmiseseră toate amănuntele necesare despre starea avionului… aşa că nu am putut pleca…

ştiu că nu am mai scris de mai bine de o lună… de fapt nici măcar nu scriam, doar dădeam copy / paste la vise foarte vechi, atât de vechi încât se apropiau de fantastic; de la o vreme încoace am început să-mi amintesc din nou visele (în zilele în care nu mă trezesc cu ceasul ca să merg la şcoală sau la job, evident).

În faţa unui bloc era un fel de spaţiu îngrădit, nu foarte mare, domeniul unei pisici albe, cu botul turtit, pufoasă şi urâtă, mare cât un câine.  Stăteam în faţa grilajului, iar stăpâna dihaniei îmi spunea că acum e ora de joacă a pisicii. I-a dat drumul în curtea aia improvizată, în care au apărut nişte păsări de curte, un fel de pui de curcă mari, cu corpurile foarte late, cu capetele mici, cu picioarele scurte. Erau oribili, erau jumuliţi cu toţii, ori nu aveau pene, ori aveau doar nişte cioturi pe spate sau în loc de coadă. Erau zbărciţi şi de un roz şters. Mâţa a început să alerge după ei, îi prindea, le rodea doar capul şi ghearele, după care lăsa corpurile mari şi hidoase să moară zbătându-se în ogradă. Făcea chestia asta cu fiecare dintre ei, fără excepţie. La un moment dat am avut senzaţia foarte clară că gura pisicii era gura mea şi că mestecam captele şi ghearele alea, scuipând din când în când nişte chestii ovaloide, foarte tari şi negre, 6 la număr pentru fiecare cap mâncat. Simţeam boabele alea în gură, ca pe un fel sâmburi mai mari de pepene. Erau, de fapt, ochii puilor…

… şi toată ziua după visul ăsta mi-a fost foarte foarte greaţă, o scârbă teribilă…

vis de 15-20 minute… de la 11:05-11:10 pana la 11:25 (noaptea)

eram pe la ICIL, pe langa blocul Iulianei… eu stateam pe partea cu policlinica, exact in intersectia aia unde se termina Stefan cel mare… liceul nostru era pe-acolo pe undeva… lucrurile erau pe dos… curtea liceului era pe partea mea a strazii… dar liceul tocmai dincolo, desi nu-l vedeam… m-am pomenit, asadar, in curtea liceului… curte veche, frunze vestede imprastiate pe jos… frunze care erau luate de pale de vant orizontale, paralele cu pamantul (ca in visul de la Bucuresti)… liceeni, oameni vorbind… eu paseam si mereu imi faceam loc, impingeam cu coatele, ma strecuram printre toti (ca un demon- hi hi)… eram in pardesiul meu negru, cred…

vad, spre poarta, niste copii mai mici… “eh, sunt astia de a-V-a, a-VI-a…”… erau si niste balansoare sau leagane, ceva de genul asta… doua grupuri de copii… in dreapta – niste fetite care se roteau in cerc tinandu-se de mana… ah!! in spatele lor parca erau alti copii care se jucau batand din palme… brusc am realizat ca nu sunt copii de scoala, ci de gradinita… in grupul din stanga era un baiat blond, cu parul tuns “periuta”, in costum albastru…

ha! dintr-odata imi dau seama ca sunt copiii mei!! baiatul si o fetita din marginea grupului din dreapta… se oprise si ma privea cu mainile la spate… n-o vedeam prea bine, parea pierduta oarecum in grup…

vroiam sa-i ajut (parca), sa le fac ceva, sa le arat ceva, sa-i iau de acolo…

si in mine se bateau intrebarile… aveam impresia ca trebuie sa-l iau numai pe unul dintre ei… dar pe care?? pe care??… stateam intre copiii mei, in fata portii… il apuc pe baiat de mana dreapta – ii simt mana foarte bine… nu, nu, nu, nu, nu – fara inlocuiri, nu trebuie sa fac asa ceva, nu trebuie sa-mi “stric” copiii… iau si fata de mana…. (am impresia ca am lasat jos mana baiatului pt a o lua apoi, impreuna cu cea a fetei)…

prin mintea mea imi trecea o adevarata istorie… dar mai ales toate credintele cum ca “parintii trebuie sa-i iubeasca pe amandoi copiii la fel…”…. asta-mi spusese mama… totul mi se invartea prin mine, prin cap… toate miturile, toate intamplarile mele de mic copil… eram perfect constienta de toate… dar nu vedeam SOLUTIA…

totul se-nvartea, se rotea… frunzele, fetitele, eu… lumea

nu stiu cum ies pe poarta… am uitat sa precizez -  era un aer de toamna, mohorat, cer gri, dupa-amiaza… incepuse sa se lase seara…

nu stiu cum ies pe poarta… ma trezesc pe o alee…

liniste. lumina, calm…

las mainile copiilor… acum erau mai maricei… cam de gimnaziu…

doar noi trei si-un caine imens, negru…

baiatul – tot in stanga… fata – tot in dreapta… cainele – cand intre mine si baiat (la inceput), cand intre mine si fata (mai apoi)…

aleea asta ducea la un fel de castel, la o casa…

era atata liniste, pace, lumina…

aleea era strajuita de tufe foarte verzi, mai inalte ca noi (putea fi un labirint??)… castelul se zarea in fata… pavajul era ingrijit…

totul avea ceva de perfectiune…

dincolo de gardurile verzi se-ntindea o gradina… 

baiatul era mereu mai in urma… fata – uneori mai in fata, dar de cele mai multe ori statea in rand cu mine… eu eram la mijloc… vorbeam mai mult cu fata, desi ma intorceam si ma uitam din cand in cand si la baiat…

nu stiu exact ce avea sa se-ntample… eu vedeam totul din interiorul meu… “camera de luat vederi” era pozitionata in mine… de acolo observam totul si vedeam toate fatetele problemei…

in mine, stiam ca va urma un fel de despartire….

dar copiii nu stiau… iar eu le ziceam ca le las cainele negru…

uite asa sa stati… unul in stanga, unul in dreapta si cainele la mijloc

eu le tot explicam ceva (vorbind numai cu fata…)…

dar fata m-a intrebat ceva de genul – unde va fi cainele?? intre mine si tine, sau intre tine si el (frate-su)??

nu intelesese ca eu lipseam din “peisaj”…

si mangai cainele… ii pun mana pe bot… el imi apuca mana – mi-o las… incerc sa mi-o scot din gura lui dar nu mai pot… mi-o strange usor… ciudat este ca eu mergeam in continuare si nu ma uitam deloc la caine… trag incet mana-nimic… cainele nu vrea sa-mi dea drumul… deja actionez cu prudenta… ce sa fac?? daca imi sustrag mana prea brusc ma poate musca… cainele-si preseaza dintii pe carnea mea…( e vorba de mana dreapta)…

m-am trezit cu senzatia foarte foarte clara ca ma musca cineva de mana… inca simteam totul…. fusese atat de real…

panou în mijlocul oraşului buzău – scria ceva de genul că toţi bărbaţii se vor omorî prin incinerare mai degrabă decât să moară în războiul care tocmai începuse… „şi-aşa vom muri”, spunea careva;

într-un parc sau într-o pădure. Peisaj cu multă vegetaţie. O porţiune foarte ciudată şi foarte lungă şi îngustă… ca un fel de „tren static”… mai multe „vagoane” înşirate… numai că vagoanele astea erau alcătuite din paie sau păpuriş şi lemne subţiri, din acelea din care se fac măturile…; deşi partea de sus a „vagoanelor” lipsea, nu se putea zări ce se află în interiorul lor deoarece paiele erau fff înalte… se zăreau numai nişte contururi de forme pulsând prin învelişul de paie… acolo, în vagoanele alea fictive, erau închiţi bărbaţii… de jur împrejur, femeile stăteau lipite de paie purtând ultime conversaţii cu soţii/fraţii/taţii lor… eu observam scena şi mă întrebam dacă nu cumva şi femeile vor muri împreuna cu bărbaţii…

era şi un fel de preot… însa eu mi-am dat seama că este travestit, că de fapt este un conspirator cu nu se ştia cine… şi autorităţile care vegheau îndeplinirea morţii bărbaţilor şi-au dat seama că ceva nu e în regulă cu preotul… pentru că în loc să se închine şi să se roage, aştepta cu nerăbdare să se aprinda focul… ca să salveze aparenţele, aşa-zisul preot a început să se plimbe de-a lungul „trenului” (vagoanele erau cumva legate între ele) şi, aplecat ca un moşneag fff bătrân, se-nchina fff repede şi de foarte multe ori…  (eu eram în urma lui şi-i priveam toate mişcările)… când a ajuns însă la celălalt capăt al „trenului” s-a uitat în toate părţile să vadă dacă nu cumva e spionat sş apoi a scos din sân, de sub haina monahală, un fel de aprinzător, ceva electric, care era deja pus în funcţiune (arăta ca un neon în miniatură…)…

în acelaşi timp, din cealaltă parte a trenului, „oficiantul” se pregătea să dea foc fitilului care era întins de-a lungul trenului… femeile dispărusera, probabil se ascunseseăa sau stăteau pe margini… cei doi („preotul” şi „oficiantul” autorizat) au dat foc fitilului în acelaşi timp… cînd am văzut asta, eu am fugit cât m-au ţinut picioarele… în faţa mea fugea flori… nu s-a auzit bubuitura, dar am ştiut ăa „trenul” luase deja foc… flori a căzut şi eu nu m-am oprit s-o ajut să se ridice… am fugit mai departe şi când m-am uitat în spate decorul se schimbase… focul ardea într-un pustiu, într-o vale adâncă ţi pietroasă, stearpă, aridă… nu desluşeam ce se-ntamplă acolo… vedeam doar oameni alergând spre mine… mai încolo am observat că venise salvarea şi-o luase pe flori, care era rănită la mână, dar nu foarte grav…

pe langa mine erau bălării, mărăcini, iarbă… iar prin stânga mea trecea o cale ferata (părăsită)… am văzut cum „preotul” a fugit cu o locomotiva hârâită; tot pe lângă şină venea şi o altă maşină ciudată, un fel de macara sau de maşină agricolă…

                mă îndreptam spre scara blocului când îmi dau seama că este de fapt o capcană… în primul hol al blocului, cel cu oglinda, era un bărbat necunoscut… în următorul, holul cu liftul, era alt bărbat necunoscut… între cele doua holuri era o uşă pe care era instalat un mecanism ciudat de blocare a ei… am înţeles că era o capcană, că oamenii ăştia îi aşteptau pe cei care intrau în bloc ca să le facă rău… îi blocau în prima “încapere” a holului şi nu-i mai lăsau să iasă… nişte copii cu o trotinetă se jucau pe lângă lift, dar nu vedeam ce vrea să le facă tipul de acolo… la colţul străzii, în afara blocului, era un alt bărbat pus de pază… ăla m-a văzut că nu am intrat în scară, ci m-am întors… mă urmarea cu privirile… nu ştiam ce să fac… am hotărât să ocolesc blocul prin partea opusă celei unde era insul respectiv… 

                 m-am trezit… apoi m-am culcat şi visul a continuat… acum ştiam că totul este un vis, nimic mai mult… eram tot în faţa uşii… am închis ochii şi am vrut sa fim TOŢI înăuntru… şi aşa a fost… acum eram toţi în apartament… dincolo de uşă, în hol, era un tip care a scos un gândac… l-a pus pe uşă şi… dinăuntru se auzea cum carcalacul ăla roade lemnul… mi se făcuse iarăşi frică… se auzea foarte distinct ronţăitul… nu mai era tata, ci tati-bunicul, tatăl mamei…

                 eu le ziceam tuturor “nu vă speriaţi, nu are de ce să vă fie frică… e doar un vis… e o lume ireala… e doar un vis… totul e doar un vis”… repetam în neştire, dar ăştia erau înnebuniţi prin casă… nu ştiam ce să facem, unde să ne-ascundem… mie tot mi-era frică, deşi ştiam că “totul e doar un vis, nu-i adevărat”… vroiam doar să scap mai repede de tensiunea aia… atât… m-am gândit să mă arunc pe geam… “dacă este doar un vis înseamnă că pot să fac orice, n-o sa mor”… m-am urcat pe fereastră… bătea vantul… eu stăteam cu un picior afară… eram mai mult în aer, suspendată, decât înăuntru… apoi m-am gândit ca s-ar putea ca în cealaltă lume să fiu somnanbulă şi să mă aflu cu adevărat pe rama geamului… am sărit înapoi în cameră… se auzea ronţăitul tot mai clar… m-am trântit pe jos, în faţa peretelui… pe podea erau nişte ziare… în delirul meu vedeam două cruci suprapuse… mă gândeam la un singur lucru - dacă adorm aici, în vis, înseamnă că mă voi trezi dincolo, în cealaltă realitate… şi încercam cu disperare să adorm… mama a chemat-o şi pe dana şi i-a spus să se culce … “poate aşa scăpăm” (înţelesese ce-i spusesem eu cu visul şi cu realitatea)…

               am adormit în vis şi într-adevăr m-am trezit aici, în realitatea asta…      

                Mergeam spre proful de meditaţie la engleză al prietenei I. Eram în scara blocului şi nu ştiam pe unde s-o iau. Aleg la întamplare – urc nişte scări în spirală perfectă. În jur, varul de pe pereţi era de un verde deschis ; ajung sus – o singură uşă, la ultimul etaj, înconjurată de plante de tot felul ; uşa, de un maroniu închis (semăna cu uşa Norei).

               Mă trezesc înăuntru, alături de proful de engleză şi de română, destul de tânăr, până în 40 de ani. Locuia singur, parcă cu maică-sa, totuşi. Camera în care mă aflam era imensa şi semăna cu o sală de bibliotecă, iar în ea dădeau nenumărate uşi, majoritatea deschise.Îi spun că vreau să fac pregătire cu el – parcă la gramatică, deşi eu venisem pentru engleză. Stăteam pe un fotoliu; în spatele meu – rafturi întregi de cărţi. Le credeam de dimensiuni reale. Mă întorc şi stau în genunchi pe fotoliu. În primul raft se aflau Eco şi Eliade. Realizez surprinsă că sunt cărţi în miniatură. Apoi mă gândesc că este doar un index.

                El ma intreabă la ce mă uit. Sunt mândră că i-am citit pe amândoi, aşa că îi spun de cei doi autori. El îmi dă o carte – ceva despre mit de Gilbert Durand. Carte veche, gălbejită – îmi spune s-o citesc, s-o studiez până data viitoare. Joi, peste 2 săptămâni, la ora 6 (seara). Îmi spune că deocamdată va rămâne joia, dar ca acum nu se poate, deoarece pleacă la Bucureşti.Mă întreabă – « şi cu engleza cum o duci ? ». Mă gandesc ca are nevoie de elevi la meditaţii, dar mi se pare ciudat, deoarece I. spunea că are foarte mulţi elevi pe care-i meditează şi că, dacă aş vrea şi eu, ar trebui să vin de la începutul anului, altfel nu. « La pământ, rău de tot ».

                Mai vorbim noi o vreme… printre altele îi spun că la facultate oricum dau mate şi engleză. Spun « mate » neintenţionat, vroiam să spun română. « Mate şi engleză, deci… », repetă el de câteva ori. Se gândeşte, cred eu, la o facultate care să le combine pe amândouă. Aud cu ecou « mate » şi îmi dau seama c-am zis greşit şi-i spun că, de fapt, e vorba de română…Eram fascinată de casa-bibliotecă a lui. Într-o sacoşă albă, cu nişte modele şi cu mânere galbene, îmi pun cartea şi încă nişte lucruri de-ale mele. Dau să plec – şi el era o fire grăbită, energică, activă. Aiurită cum sunt, îl pun să repete de două ori ora şi ziua când trebuie să vin. « Deci rămâne joi… la… (ezit) 6, peste 2 săptămâni ? ». « Da, deocamdată. Şi lasă că vedem noi cum facem cu engleza. ». Eram un pic mirată că îmi dăduse să citesc, să fac la literatură (mi-a spus să pregatesc « Moromeţii ») în loc de gramatică… de fapt în loc de engleză…Ies – sunt entuziasmată.

                Dau să cobor pe scările în spirală – îmi spun că e un tip drăguţ, că va fi interesant. Cobor câteva trepte şi mă întâlnesc cu mama lui, care mă întreabă ceva ; eu îi răspund cam încurcată. Ea urcă, eu cobor în continuare şi ajung la un etaj anterior – îmi dau seama că aş fi putut urca şi prin altă parte ; dupa o uşă transparentă se vede o altă scară în spirală, foarte asemănătoare. Deschid uşa şi mă gândesc c-aş putea s-o iau pe acolo, dar mă răzgândesc şi-mi continuu drumul.

                Ajung jos – mi se pare altfel scara blocului. Este un covor moale şi parcă nişte rafturi cu cărţi, dulapuri, mobilier etc. Văd prin geamuri şi prin uşa deschisă o tipă cunoscută care spunea că se simte înaltă doar acolo, la intrarea în bloc. Se plimba de colo până colo şi-mi spunea – « chiar mă simt mai înaltă !». Îmi aduceam aminte că ea îmi povestise mai demult (în alt vis) că într-un loc anume se simte mai înaltă.

                Îmi dau seama că am uitat sacoşa – dar nu-mi aminteam unde. Mi se părea c-o luasem… Sau o lăsasem pe holul profului înainte să ies ? Sau undeva pe scări ?? Nu mai ţineam minte. Mi-era lene şi ciudă că trebuie să mă întorc, să urc încă o dată scările în spirală…Mai vorbesc cu tipa aia… Mă hotărăsc să mă întorc. Mă trezesc în stradă. Mergeam pe bulevardul Tomis, înspre Piaţa Ovidiu. Eram pe-acolo, pe lângă Muzeul de artă populară. Mergeam spre blocul profului, pentru că îmi uitasem la el sacoşa. Atâta ştiam.Mă gândeam că le pomenisem părinţilor că vreau să mă meditez la engleză, dar de română nu le spusesem nimic.

                Văd mai departe, în faţă, jandarmi, poliţişti, o încercuire, o operaţiune, arme, maşini de poliţie etc. Totusi îmi continuu drumul. Trece o patrulă pe lângă mine, îndreaptă armele mari, negre, spre mine. Ridic mâinile, spun ceva, nu mi-e frică. Jandarmii trec mai departe, îndreptându-se spre locul acţiunii.

                Ajung la o intersecţie. Sunt lângă un colt. Destul de aproape de operaţiune – văd desluşit cum nişte poliţişti stau cu armele îndreptate spre nişte hoţi încercuiţi, lipiţi de clădire, cu mâinile sus. « Tabloul » este static.

                Altă patrulă mă « întâmpină ». Încep să mă îngrijorez, mă întreb dacă mă vor împuşca. Mă gândesc că mă pot încurca, mă pot confunda cu răufăcătorii.În dreapta se deschide o curte – un spaţiu larg, închis din trei direcţii. Lângă un zid, cum stăteam eu cu faţa înspre curte, pe partea stângă – poliţişti ameninţând nişte hoţi.

                Nu ştiu încotro s-o apuc – intru în curte şi mă ascund într-o fundătură, tot în stânga, foarte aproape de patrulă (doi poliţişti, îmbrăcaţi în gri). Stau lipită de zid, în locul ăla strâmt. Îmi e frică. În faţa mea apar jandarmii, cu arme negre. Râd, glumesc între ei, dar cu mutre « rele ». Se dau la mine, îmi pun mâna pe faţă, pe păr. Mi se face frică, dar ei se dau în spate.Acum se întâmplă ceva ciudat. Ei sunt după colţ, dar eu îi simt lângă mine, le simt încă mâinile pe mine. Mă gândesc că trebuie să nu vreau… la un moment dat sunt sigură că e un vis şi că urmarea depinde numai de mine, de ceea ce eu voi hotărî.

                Se lasă linişte, mă simt ciudat ; de fapt nu mai simt nimic, ceva de genul « nu mai pot ».

                Mă las în jos, de-a lungul peretelui, mă simt rău. Parcă închid ochii. Mă târăsc până după colţ, unde dau de o altă fundătură. Peretele lateral se prelungeşte. O văd pe R., ghemuită ca şi mine, plângând. Plânge încet. Când mă uit încă o dată, văd că este cineva între noi, o fată cunoscută, care-i pune şi ea mâna pe spate şi încearcă să o consoleze. R. stă cu braţele pe genunchi, cu palmele în lateral, orientate în sus. Eu n-ajung la ea – între noi e fata aia. Reuşesc să o ţin de mână. Cu cealaltă o mângâi pe păr

                Se schimbă decorul şi caut în continuare sacoşa aia.Mi s-au amestecat în minte scenele, dar nu ştiu unde – acasă la proful ăla sau la mine acasa? – oricum, o gasesc pe un hol dintr-un apartament, lângă un dulap. 

eram pe undeva printr-o staţiune care alături avea şi un sat; eu eram la plajă cu Dana şi cu Marius… făceam plaja într-o peşteră, cu apă pe jos, foarte întunecoasă… la ieşirea din grotă trebuia să treci peste un fel de groapă, nu prea mare, în care curgea un izvor… eu nu prea stăteam cu ei, nu aveam chef… aşa că la un moment dat am ieşit din peşteră şi am luat-o spre sat, m-am dus la un moş şi-o babă unde mă simţeam bine… am trecut printr-o mulţime mare de oameni care erau pe lângă plaja cea adevărată, de afară (era cam ca în Satul de vacanţă din Mamaia)… am ajuns în sat şi mergeam pe uliţe… după mine se ţinea o pisică pe care eu o iubeam mult, tigrată… o mai mângâiam din când în când… ea mieuna şi mă urma ca un câine… eram aproape de poarta celor doi bătrâni, când am văzut pe gardul lor o altă pisică,portocalie, şi un pui de găină galben-galben… când cei doi de pe gard au văzut pisica de lângă mine au tulit-o!… dar pisica tigrată a sărit deodată după ei şi s-a năpustit asupra puiului de găină şi l-a înghiţit sălbatic… eu vedeam exact cum dispare puiul între colţii mâţei… m-am îndreptat spre moş (el croşeta!) şi i-am spus de pui… nu văzuse, că nu fusese atent… atunci a venit baba… era o mătuşă de-ale mele… a zis că dacă mâţa mea a mancat puiul, atunci trebuie să moară… n-am putut să mă împotrivesc… eram înmărmurită… vroiam să fac ceva şi nu puteam… am fost cuprinsă de o frică teribilă… mă durea inima… nu vroiam să văd cum omoară pisica… tremuram şi simţeam că cineva se zbate cumplit în mine… mătuşa a ieşit în faţa porţii cu pisica … mai erau şi alţi oameni pe acolo… vroiau s-o decapiteze… mie mi-au dat să ţin o pungă, în care era pisica mea sfârtecată, ciungită, tăiată… ei se pregăteau să omoare pisica, dar în acelaşi timp eu ţineam în pungă pisica deja făcută praf (nu murise încă)… am fugit spre ghiol… m-am îndepărtat… îmi imaginam sunetul toporului căzând peste capul pisicii… simţeam în pungă cum pisica respiră… apoi a început să se zbată… punga era transparentă şi vedeam toate măruntaiele… mi-era frică & milă & silă & simţeam o durere imensă… era cât pe-aci să-şi scoată o lăbuţă… am strâns cu putere punga şi mâţa de acolo s-a potolit… între timp aşteptam să se-auda toporul căzând… dar nu s-a auzit… şi era linişte, linişte… am fost strigată… mi s-a spus că gata, au omorât-o… eu m-am apropiat… o luaseră deja… le-am dat şi sacoşa cu pisica sfârtecată… au luat-o şi au dus-o (la început,  mi-au spus ceva de genul: „ţine tu punga asta, până terminăm [de omorât pisica]”).   

Coşmar. Eram într-o grădină (poiană, luminiş) cu pomi rari şi multă multă verdeaţă, împreună cu fetele de la olimpiadă. Alergam, zburdam pe acolo. Însă ştiam de existenţa ei şi ne era frică. Ea, o entitate malefică (avea şi un nume, dar nu-l mai ţin minte… un fel de Muma-pădurii). La un moment dat ne-a apucat panica. Am simţit un vânt furişându-se printre copaci, am început să vedem siluete, deşi era în miezul zilei, era lumină deplină. Eu am fost prima care a văzut-o. Avea părul gri învolburat şi era îmbrăcată foarte prost, kitsch, cu un costum violet din catifea (un fel de salopetă, puţin masculinizată). Avea faţa schimonosită şi o viteză uimitoare în mişcări.

Ne-am speriat toate şi unele fete au început să fugă. Altele (printre care şi eu) ştiam că e bine să rămânem pe loc, să nu ne mişcăm. Ne era foarte frică şi arătarea a început să arunce cu lucruri după noi. Şi imediat se ascundea şi noi tremuram pentru că nu o mai vedeam. Se expunea foarte puţin. Iar îndată ce ne îndreptam spre ea, fugea ca şi cum ei i-ar fi fost frică de noi şi nu invers. Rolurile se schimbau şi când noi o fugăream, ea se lăsa fugărită doar pentru a-şi pregăti mai bine loviturile. În stânga grădinii în care ne aflam era un povârniş acoperit cu copaci – acolo s-a ascuns când am venit spre ea şi m-am făcut că sar gardul (deşi nu aveam nici o intenţie, pentru că şi mie mi-era frică

Dintr-o dată nu a mai avut aceeaşi înfăţişare. Acum era mică, ca un copil (mi se părea că seamănă cu o colegă de liceu), îmbrăcată în negru. Dar ne era şi mai frică de ea pentru că începuse să arunce cu pietre. Şi fiecare piatră nimerea ţinta. Întâi a lovit piciorul ciuva. Apoi s-a pregătit să arunce în capul meu, dar altcineva m-a apărat. La un moment dat era în centru, iar noi în jurul ei – multe fete speriate. Mă tot întrebam cum de nu reuşim să o strivim. Mi se părea chiar ridicol.

Singurul lucru pe care îl ştiam foarte sigur (şi pe care l-am spus imediat tuturor) era că nu o puteam ucide, nu o puteam învinge lovind-o cu pietre sau cu beţe (cineva încercase, şi băţul trecuse prin ea fără să i se întâmple nimic). Trebuia s-o împărţim, s-o tăiem în nu ştiu câte bucăţi până la evaporare.

          Când s-a văzut încolţită, arătarea s-a „predat”. A aruncat piatra din mână şi m-a lăsat să trasez nişte tăieturi nu foarte adânci în ea (de fapt eu tăiam foile unui caiet deschis, cu ajutorul unui băţ de lemn). Mi-a spus să mă opresc, dar eu nu vroiam, tăiam în continuare. Fetele au zis şi ele să mă opresc şi m-am oprit. Dar frica nu-mi dispăruse. Arătarea s-a oferit să mă conducă până într-o cameră. Nu ştiu de ce trebuia să stau la pat (eram bolnavă?). Când am intrat şi m-am aşezat pe marginea patului am văzut că arătarea se juca cu nişte pietre. I le-am luat frumos şi ea m-a lăsat.

           Când a vrut să plece, mi-a ridicat cămaşa pe la spate şi apoi mi-a lăsat-o în jos, zâmbind. Atunci am înţeles. M-am făcut că o conduc până la uşă şi am văzut într-o fracţiune de secundă (cât mi-a luat mie să trântesc repede uşa) că arătarea avea încă o piatră (albă, ascuţită) pe care vroia să mi-o arunce în cap. Am auzit ţipete, bufnituri, am simţit că uşa era împinsă. Eu însă o ţineam strâns, deşi fără putere. Eram bucuroasă că am reuşit să scap de la moarte, însă mi-era în continuare frică să nu apară din altă parte, de pe geam cumva…