Constantin Virgil Bănescu (1982-2009)

Cred că îl ştiam din 2000, dintr-o tabără de poezie la Poiana Pinului. Nu am făcut cunoştinţă atunci. Ştiam doar că la 17-18 ani deja câştigase premii de literatură şi participase la festivaluri în Germania. Printre noi cei de atunci, era un fenomen. Printre noi, cei de acum, continuă să fie un fenomen, dar de astă dată unul tragic.

M-a abordat prin iarna anului 2006-2007 pe messenger. Eram în Franţa şi am schimbat câteva cuvinte. Mi-a trimis volumul lui proaspăt apărut la vremea aceea (“acelaşi cer ce nu e”, Vinea, 2006) prin mail.

Ultima dată l-am văzut la Colocviul Tinerilor Scriitori de la Alba-Iulia. Era, în cea mai mare parte a timpului, într-o lume numai a lui. Şi poemul pe care l-a citit atunci se dovedeşte, acum, aproape apocaliptic: “vară de sfârşit de vară”…

Marele Lac

în acea seară

toate trupurile s-au învăluit

într-o imagine fără nici un fel de sunet

şi s-au ridicat

cu mult deasupra ferestrelor

şi tavanului

şi s-au dus care încotro

pe mine

trupul meu m-a adus din nou

pe malul Marelui Lac

eu aici voi rămâne

pentru că aici e răcoare

şi pentru că aici

limba pe care încă o mai vorbim

ne şopteşte

cu glasul limbii pe care încă o mai vorbim

(poem din volumul “acelaşi cer ce nu e”, Vinea, 2006)