Oana Ninu – 17. ne cheamă ana (redublare)

17.

ne cheamă ana

(redublare)

noi nu am fost un androgin noi am fost o femeie şi crăpam pietrele cu pântecele

în fiecare noapte ne visam burta pe dinăuntru treceam buricele degetelor peste

amprentele imprimate pe pereţi atunci ştiam că ne cheamă ana

şi că ne cheamă de dincolo să decupăm figurine de hârtie era muncă de ghetou

să fac lanţuri ca să te prind în mine să lipesc verigile cu scuipat

să-ţi scriu fiţuici pe trup să nu mă uiţi am un singur ochi de sticlă de care te lipeşti toată

curbându-te strivindu-ţi pântecele de zid ca-ntr-un

ritual al ochilor umflaţi

… tu îmi spui că totul s-a terminat între noi

îţi hârşâi bocancii pantalonii tăi verzi foşnesc omori furnici între unghii

mi se face frică în noi se deschid branhiile vibratile mă înfăşor goală în ele

pe tine te nasc te botez Ra eşti blondă şi ai ieşit de la Auschwitz

mă îngrop adânc în mortarul amestecat cu transpiraţie şi sânge

scutur zilnic covorul de furnici moarte

tu citeşti tratate despre isterii nevroze dependenţe mă trimiţi la psihiatru

eu mă dau dracului şi muşc perna de durere

ce ştii tu cum mă bâzâie muştele mi s-a stricat sufletul s-a scofâlcit de tot şi-acum pute a hoit

şi mă simt în noi ca-ntr-o groapă comună tu-mi ceri să astup gaura de la intrare

cobori desculţă ţinându-te de nas spui că dragostea învinge totul eu mă strâmb fac tumbe

mă scobesc în dragostea noastră

o crăpătură mică mică de tot cât să încăpem amândouă