25 iunie 2001

Eram ca într-un joc de caculator (niciodată nu le-am putut suferi), în care intram dintr-o cameră într-alta, cu scopul de a ucide pe oricine întâlneam în cale. Eram bărbat. Diverse personaje (mumii, monştri sau oameni) au căzut pradă bâtei mele imense – îi loveam în cap cu lovituri repetate până când cădeau laţi. Mai aveam doi prieteni în spatele meu care se ofereau mereu să mă ajute, dar eu, egoistă, vroiam să fac totul singură (parcă era şi o răsplată, nu mai ştiu exact…).

Tot alergând prin zeci de camere înşiruite, m-am trezit că eram în casa unei mătuşi, la ţară. În ultima cameră (cea în care dormeam când eram mică), pe pat, stătea aşezat un copil care a început să-mi vorbească; era diform, părea prea mare pentru vârsta lui de 2-3 ani; mă amuza, mi se făcuse milă, dar într-un moment de inconştienţă (în care nu am simţit pur şi simplu nimic), am ridicat măciuca şi am coborat-o în capul lui.

A murit foarte greu . Am stat vreo 5 minute tot lovindu-l, fără întrerupere. 

La plecare am luat-o pe drumul camerelor pe care le lăsasem deschise în urmă; tot în casa mătuşii, când ieşeam din sufragerie, l-am văzut pe soţul verişoarei mele (care era altul şi decât fostul, şi decât actualul); mă observase! totul era pierdut, gândeam.

Mai târziu am aflat de la însăşi mătuşă-mea că băiatul pe care eu îl omorâsem cu atâta uşurinţă era paralitic şi fusese o adevărată povară pe capul celor care aveau obligaţia să-l crească.

Foarte ciudat, nu aveam mustrări de conştiinţă.