vis 24 martie 2008
Eram într-un tren cu multe colege, stăteam la fereastră şi trenul semăna foarte tare cu TGV-ul francez. Mergeam undeva în Moldova. La un moment dat lângă mine apare o femeie grasă cu un copil foarte mic în braţe. Mă ridic să mă dezmorţesc dar femeia se aşează imediat pe locul meu. Între timp, îmi pasează copilul - este o păpuşă de plastic, cu o aţă de papiotă rulată de nu ştiu câte ori în jurul gâtului. Încep să desfăşor aţa, dar se tot rupe şi mă plictisesc, aşa că îi dai păpuşa înapoi. Trenul se opreşte într-o gară. Mă dau jos cu gândul să mă uit puţin prin gară. O colegă este şi ea cu mine. Intrăm într-o hală mizeră, plină de vânzători ambulanţi expunând tot felul de kitsch-uri. Când ajungem din nou pe peron, trenul pornise. Alergăm, dar prinsese deja viteză… Eram exasperată. M-am calmat ulterior, gândindu-mă că am un mobil la mine şi nişte bani. Ne dăm seama că eram mai mulţi care pierduserăm trenul. Intrăm în gară - o clădire veche, în stil rural-comunist. Încercăm să cerem informaţii despre următorul tren spre Moldova sau, în cel mai rău caz, primul tren spre Bucureşti. Nimeni nu părea să ştie nimic. Se zvonea că de-abia a doua zi. Vroiam să mă conving cu ochii mei că aşa este. Sala în care eram era un fel de bodegă improvizată, întunecoasă, cu beţivi la masă. Afară se vedea un bărbat cu un cuţit imens care mergea pur şi simplu cu cuţitul în mână. Bărbatul intră şi eu mă feresc. Ajungem într-o altă încăpere şi vedem tabelele cu mersul trenurilor. Erau scrise cu cretă pe nişte tăbliţe şi apoi semi-şterse. Nu puteam înţelege mare lucru. Apoi suntem în altă cameră, la etaj, tot încercând să aflăm care este următorul tren. Cineva mă sună şi încep să vorbesc la telefon. Când mă uit în jur, nu mai văd pe nimeni dintre colegele mele. Bărbatul cu cuţitul urcă scările. De data asta avea mai multe cuţite, toate puse cap la cap, unul în continuarea altuia. Dar erau şiruri paralele de cuţite de-astea lungi. M-am speriat mai ales când bărbatul a început să-mi atingă geanta cu şirurile de cuţite. Apoi mi-a atins uşor umărul şi deja îngheţasem. Mi-a zis că la cea mai mică “greşeală”, o păţesc. Am încercat să plec fără să-l jignesc în vreun fel, abandonând gândul de a căuta mersul trenurilor în următoarele câteva ore. La ieşire m-am întâlnit cu câteva fete şi cu sor’mea. Era o lumină orbitoare şi de-abia le-am recunoscut. Ne aflam într-o piaţă imensă. Am înaintat şi atunci mi-am dat seama că da, suntem în oraşul Târgul Frumos, oraş despre care auzisem la televizor că primarul a cerut bani Guvernului şi a reconstruit o mare parte din el pentru ca tineri să nu mai plece în capitală sau în afară. De fapt ce văzusem la televizor fusese într-un alt vis, pe care nu mi l-aş fi amintit altfel. Dacă priveam în stânga, un cartier de blocuri noi şi moderne era în construcţie. Cerul era de un albastru ultra-deschis, iar clădirile erau toate în culori pastelate. Multă verdeaţă şi o clădire imensă, cu etaje şi cu o curte interioară. Un fel de Colosseum… În dreapta însă era cu totul altceva. Un dig foarte foarte lung, pe care era o şosea modernă cu mai multe benzi, iar la capăt era un fel de insulă cu un cartier rezidenţial. Digul era înconjurat de stabilopozi, iar dincolo de ei se întindea marea, ultra-strălucitoare şi ultra-albastră, de un albastru intens. În capăt, pe insulă, era un hotel de nu ştiu câte stele. Am luat-o pe dig şi deja eram liniştită privind apa care nu părea atât lichidă, cât mată. Apoi m-am gândit - oare de ce marea ajunge la Târgul Frumos ? Şi m-am trezit.
